Dimensiuni ale limbajului n context carceral

legi scrise şi nescrise, similară celei a noastre). Însă, în interiorul acestei lumi se produce ceva uluitor, care se
supune unei logici străine: metamorfoza, transformarea individului în gânganie.
Imaginarul analitic al lui Kafka se apropie de lume în cadrele verosimilului, lumea absurdă (sau, mai
degrabă, personajul absurd) fiind introdusă pe fundalul lumii reale şi dezvoltând un imaginar neimaginat
realist. Povestirea este construită în trei părţi. Prima parte cuprinde acomodarea cu sine a “eroului”,
obişnuirea cu noul său corp, dar şi reacţiile membrilor familiei, puşi în faţa unei schimbări inexplicabile.
Privirea comis voiajorului Samsa pleacă de la vedenia propriului corp de nerecunoscut şi se îndreaptă către
camera sa. Primul gând al personajului este: “Ce s-a întâmplat cu mine?”, însă acesta este foarte repede
înlocuit prin negarea verosimilităţii situaţiei. Lumea dezvoltată de povestirea kafkiană se construieşte în jurul
unui individ, monadă închisă 1 , însă această lume nu este recunoscută de însuşi centrul său. Această lume
“are o stuctură cosmotică, adică tinde spre constituirea universului” 2 , în funcţie de gradul de valabilitate pe
care “eroul” său i-l acordă sau nu. Privirea lui Samsa alunecă de la gândul fugar despre ciudata
transformare a corpului, de la spaţiul definit al camerei, la gândul despre situaţia/condiţia sa ca individ în
contextul societăţii şi al mecanismelor ei. Universul în care Gregor Samsa este centrul este unul în construcţie,
un univers comportând date similare realului, interesat şi concentrat asupra nucleului, dar care concreşte
atomic, după câmpul preocupărilor şi al experienţelor individului.
Lumea povestirii Metamorfozei levitează în jurul condiţiei umane a unui erou dramatic situat pe o scenă a
supliciilor existenţiale maxime. Kafka nu reproduce realitatea, ci o asediază, dând glas anxietăţii, spaimelor şi
tenebrelor insului. Nu avem de-a face cu o satiră la adresa societăţii reificate, nici cu o critică morală sau cu
vreo plăsmuire alegorică a unei lumi ideale, ci cu o iluzie optică, o viziune anamorfotică a realităţii izvorâtă
din perspectiva piezişă a gândirii unui individ înspăimântat de moarte.
Ceea ce se petrece cu Gregor Samsa este o alunecare în timp, pe tunelul evoluţiei de la uman la gânganie,
de la umanul activ, ancorat în dinamica devenirii, la insecta pasivă, redusă la elementarul existenţei. Această
evoluţie în filogeneză este evidentă încă de la începutul povestirii, prin descrierea detaliată a trupului
gânganiei, dar ignorată de personaj (bănuind a fi o simplă reverie) şi privită curios: “fu nespus de curios să
vadă cum se vor sfârşi halucinaţiile lui de azi” 1 . Nici chiar în momentul în care Samsa îşi aude propria voce,
nu vrea să recunoască faptul că totul nu este o simplă reverie, o halucinaţie, ci cu adevărat s-a metamorfozat în
altceva: “Gregor se sperie singur, când îşi auzi glasul cu care răspunse; era, fără îndoială, vocea lui de
totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reţine
şi care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanţa lor se deforma
1 Nicolae Balotă, Bucureşti, Lupta cu absurdul, Ed. Univers, 1971.
2 idem.