Dimensiuni ale limbajului n context carceral

ândul său, i se devotează. Aşa se face că vom găsi printre proverbe – adică tocmai acolo unde maliţia
populară nu-şi pune frâu – surprinzătoare şi emoţionante elogii aduse matrimoniului şi femeii: “Compañía de
dos, compañía de Dios” / “Viaţa în doi, viaţă binecuvântată.”; “Si el que fue malo se tornó bueno, su mujer
anduvo en ello” / “Dacă cel rău spre bine-a apucat, nevastă-sa l-a îndreptat.”; “A quien buena mujer tiene,
ningún mal le puede venir, que no sea de sufrir.” / “Celui cu nevastă bună, orice rău i se arată, scapă cu faţa
curată.”
Formulele standard sunt parte a utilizării sociale şi lingvistice sancţionată şi aprobată de toţi vorbitorii.
Împreună cu diferitele funcţii generale, pentru a menţine ordinea comunicării, aceste unităţi îndeplinesc
funcţii de întărire a identităţii grupului (funcţia fatică); adică presupun conştiinţa colectivă, valorile şi
obiceiurile vorbitorilor, relaţiile sociale şi statutul social al interlocutorilor, ca şi un înalt grad de familiaritate
şi acceptare a normelor lingvistice în vigoare. A folosi o formulă standard echivalează cu a întări şi perpetua
valorile anterioare şi a indica o ierarhie determinată. În exemple ca: “Por el amor de Dios” / “Pentru numele
lui Dumnezeu”, “De mil amores” / “Cu mare plăcere”, “Por amor al arte” / “De amorul artei” sau “În dorul
lelii” (la întâmplare), cuvintele tematice amor şi dor sunt desprinse din context, pierzându-şi valoarea afectivă
de bază.
Formulele standard vehiculează frecvent modele verbale foarte stricte, aproape ritualizate, cerute de
societate. Dar caracterul ritualic nu este privativ pentru formulele în discuţie. Schemele metaforice
conceptuale, ca şi valorizările şi instrucţiunile ce reprezintă majoritatea unităţilor frazeologice, duc la o relaţie
strânsă între acestea şi cultura comunităţii lingvistice căreia îi aparţin. Unităţile frazeologice îndeplinesc două
din cele trei funcţii caracteristice ritualului, semnalate de Carter 1 :
a) creează un sentiment de comuniune între participanţi;
b) îi ghidează în viaţă.
Aceste două funcţii nu pot constitui acte ale vorbirii prin ele însele, nefiind enunţuri independente. Cu
toate acestea, pot forma parte din enunţurile care constituie acte de vorbire reale.
Raporturile şi diferenţele dintre termenii lingvistici se derulează în două sfere distincte; fiecare dintre
ele generează o anumită ordine de valori: opoziţia dintre aceste două ordini ne face să înţelegem mai bine
natura fiecăreia dintre ele. Ele corespund cu două forme ale activităţii noastre mentale, amândouă
indispensabile vieţii limbii.
Pe de o parte, în discurs, cuvintele contractează între ele, în virtutea înlănţuirilor, raporturi bazate pe
caracterul linear al limbii, care exclude posibilitatea de a pronunţa două elemente în acelaşi timp. Acestea se
aşază unele după altele în lanţul vorbirii. Asemenea combinaţii care au drept suport întinderea pot fi numite
sintagme. Sintagma se compune întotdeauna din două sau mai multe unităţi consecutive: “Ochii care nu se
văd, se uită”. Plasat într-o sintagmă, un termen nu-şi dobândeşte valoarea decât pentru că el este opus celui ce-
1 Gloria Corpas Pastor, Manual de fraseología española, Madrid, Ed. Gredos, 1996, p. 28.