Dimensiuni ale limbajului n context carceral

glas anxietăţii insului, pun întrebări incomode (fără de răspuns cert, ci cu un răspuns pe care îl dă fiecare
individ în parte), care vor să străpungă coaja universului în care omul s-a închis. Scriitori ai secolului XX,
Kafka şi Ionesco nu mai pot aborda tematica metamorfozei (de altfel, etern fructificată încă din Antichitate şi
dezvoltată în toate epocile culturale) în sensul unei logici a mitului, arhetipale sau taumaturgice, ci în sensul
unui psihologism fractal al omului modern 1 , devorat de monştri, interiori în primul rând. În modernitate,
inteligibilitatea realului depinde de modul în care omul îl percepe. Omul este cel care conferă raţionalitate
lumii, negând existenţa vreunui pol metafizic panteist sau teist, astfel reiterând principiile unei “hermeneutici
a suspiciunii” (Paul Ricoeur). Şi aici poate apărea problema (atent observată de către Ionescu), deoarece orice
hiperraţionalism poate degenera în totalitarism. Gândirea securizantă (care a precedat modernitatea), a unei
realităţi stabile, este zdruncinată de apariţia conştiinţei nesigure, angoasată în propria-i incredulitate. Oamenii
moderni nu mai au nevoie de vreun zeu care să îi metamorfozeze pentru că se pierd în ei înşişi. De altfel, tema
metamorfozei omului într-un gândac sau într-un rinocer nu apare subscrisă vreunei tradiţii relevante pentru
exegeza textului, semnificaţia transformării fiind perfect dependentă de text, dar şi de context. Imaginea
monstrului apare pe fondul unei lumi a cărei trăsături este decompozabilitatea, disonanţa, dezordinea,
războiul, incoerenţa. În 1973 Eugen Ionescu face o vizită în Israel, unde primeşte Premiul Ierusalimului
pentru credinţa lui în individualitate şi, discutând cu un profesor interesat de H. Bosch, face următoarea
observaţie: “în pictura acestuia nu apărea diavolul, diavolul cu coadă şi corniţe, acela din Evul Mediu. La
Bosch, oamenii se preschimbă în animale mosntruoase. Răul nu vine din afară. Se află în noi.” 2
Încă din tinereţe, Eugen Ionescu a fost preocupat de influenţa nocivă pe care viaţa socială o are faţă de
“esenţa noastră intimă” 3 , idee semnalată şi susţinută de scrierile sale de început, izvorâte dintr-o dorinţă
evidentă de “Război cu toată lumea”. Ceea ce observă tânărul Ionescu (care nu de mult timp pierduse
paradisul copilariei de la Chapelle-Anthenaise) este un dezacord funciar ce se cască între realitatea individuală
şi gregaritatea vieţii sociale. Cufundaţi în realitatea din jur, “trăim în afară şi alături de noi”. Iar imersiunea în
social are drept consecinţă inexorabilă alienarea individului. În fapt, suntem sau devenim o rotiţă într-un
angrenaj care ne videază de conţinut. Viaţa socială este o “deturnare de la viaţa veridică”. A te lăsa angrenat
în mecanismul ei, este cea mai sigură cale de a deveni un om fără însuşiri (Robert Musil), iar a accepta jocul
social, este sinonim cu a trăi prin procură. Cu aceeaşi dârză respingere este întâmpinată mentalitatea colectivă
care anihilează, prin uniformizare, individul, şi asta pentru că trăim o viaţă de egalizare, de nivelare, de
rigiditate. “Ne pierdem pe noi în noi înşine”.
Pericolul pierderii identităţii în procesul de masificare este observat de tânărul Ionescu cu gravitate
deoarece, înecat în masa amorfă a uniformizării, individul nu mai are acces la “revelarea identităţii esenţiale”.
1
„fiinţa noastră se epuizează în înlănţuirile sale moleculare şi în circumvoluţiunile sale neuronice”, Jean Baudrillard, Celălalt prin
sine însuşi, Cluj-Napoca, trad. Ciprian Mihali, Ed. Casa Cărţii de Stiinţă, 1997, p. 40.
2
Eugen Ionescu, Antidoturi, apud William Kluback, Michael Finkenthal, Clownul în agora. Convorbiri despre Eugen Ionescu, Bucureşti,
trad. Roxana Sorescu, Ed. Universalia, 1998, p. 46.
3
art. Eliberare prin estetic din 1930, inclus în vol. de publicistică Război cu toată lumea, p. 15.