Dimensiuni ale limbajului n context carceral

niponă asumarea rolului matern de către un bărbat nu constituie neapărat un prilej de uimire. Banana
Yoshimoto creează în acest punct al operei o punte pe care se întâlnesc şi comunică foarte bine cele două
culturi: orientală şi occidentală. Fără să facă aluzii la opinii personale şi fără să exprime păreri critice,
autoarea prezintă, pur şi simplu, starea de fapt a societăţii nipone la sfârşitul secolului al XX-lea. Ea prezintă o
Japonie care a împrumutat, fără doar şi poate, elemente deopotrivă avantajoase şi nefavorabile, componente
utile sau mai puţin folositoare din alte culturi, care nu şi-a uitat, totuşi, trecutul cu tradiţiile sale.
Mikage percepe multă lumină în casa în care s-a mutat temporar şi i se pare că apartamentul ar avea
„tavanul de sticlă”. Aceeaşi lumină puternică trece prin pahare „făcând să tremure pe podea reflecţia verde a
ceaiului rece japonez” 1 . Această observaţie este inserată într-un loc potrivit, pentru a reaminti cititorului că,
deşi influenţat de multiple aspecte ale lumii occidentale, spaţiul nipon îşi păstrează obiceiurile puternic
înrădăcinate din cele mai vechi timpuri.
Păstrând ideea raportului dintre tradiţie şi modernitate, Mikage afirmă „le mulţumeam din inimă zeilor,
deşi nu ştiu dacă există sau nu” 2 , ceea ce demonstrează că pe fondul unei vechi credinţe care nu includea
neîncrederea (se ştie că shintoismul, prima religie a japonezilor, credea că fiecare entitate animată sau
inanimată avea un zeu propriu) se strecoară îndoiala ce caracterizează alte religii care au influenţat, de-a
lungul timpului, societatea niponă. Cu toate acestea, aversiunea faţă de zei nu mai suferă influenţe atunci când
intervine un tragic eveniment, moartea. Este exemplificator, în acest sens, cazul prezentat în nuvela pe care
autoarea o propune în continuarea romanului Kitchen, Lumina lunii. Naratoarea, pe numele ei Satsuki, afirmă
uşor copilăresc: „zeii sunt nişte tâmpiţi!” 3 când se gândeşte la pierderea prematură a lui Hitoshi pe care îl
iubea mai mult decât viaţa însăşi.
Mikage resimte efectele mutării într-o zi când trece pe la vechea locuinţă pentru a-şi mai lua din
bagaje: „Am avut un şoc când am deschis uşa. Casa din care mă mutasem îmi era acum străină” 4 . Ea
conştientizează faptul că, odată cu moartea bunicii, încetase să mai bată şi inima acelei case, recunoscând
astfel că locul de care s-a ataşat ţine de persoanele care l-au însufleţit. Părăsind lumea, acestea parcă luaseră
cu ele atât viaţa obiectelor din jur („nimic nu mai respira” 5 ), cât şi atenţia lor („Lucrurile cu care mă
obişnuisem îmi întorseseră parcă spatele” 6 ).
Când eliberează în mod oficial vechea locuinţă, Mikage e cuprinsă din nou de un sentiment de
neîncredere, de deznădejde: „Parcă oameni şi lucruri se grăbiseră să-mi treacă pe sub nas, pierzându-se apoi în
zare. Iar eu rămăsesem locului, descumpănită […]” 7 . Într-un asemenea moment de tristeţe se întâmplă ca
Mikage să treacă pe lângă un loc unde „se auzea zarva oamenilor care munceau, zdrăngănitul oalelor şi al
1 Ibidem, p. 21.
2 Ibidem, p. 24.
3 Ibidem, p. 109.
4 Ibidem, p. 24.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem, p. 33.