Dimensiuni ale limbajului n context carceral

eferenţiale pe care camera nu le poate capta. Citând-o pe Rosalind Krauss (tot ea este cea
care afirmă că identitatea este dependentă de fuziunea cu identificările multiple 1 ), la fel
cum dincolo de sculptură se află instalaţia, dincolo de fotografie poate fi regăsit
performance-ul (unde drama simbolică este retrăită, fragmentar sau nu, individual
mereu). Lăsând deoparte teoriile arhicunoscute în care opera Anei Mendieta a fost
încadrată, interpretată din perspectiva studiilor postcoloniale, gender sau feministe,
fotografiile şi cele câteva Siluete care pot fi încă văzute în muzee sau chiar în mijlocul
naturii, acolo unde au fost create, sunt mărturia unei traiectorii postmoderne, în care accentul cade asupra
zonelor de ruptură şi de discontinuitate şi în care efemeritatea sustrage creaţia oricărei încercări de
interpretare. În ciuda acestei tendinţe, criticii de artă au scris enorm despre Mendieta, mai ales postum, dar
impasul pe care l-a atins fiecare din ei viza faptul că doar parţial identitatea artistei putea fi regăsită în
lucrările sale, iar plasarea ei într-un anumit segment al istoriografiei oficiale era imposibilă. Maniera în care
identitatea ei s-a conturat sfidează regulile discursului logic, iar elementele cu conţinut ideologic naţionalist,
estetic, sexual, rasial au contribuit mai degrabă la faima ei postumă decât la accesul către mesajul pe care
creaţia sa îl transmite. Interacţiunea emoţională dintre artistul sublimat în lucrare şi public este esenţială, iar
experienţa cea mai puternică este probabil cea a dislocării pe care privitorul o trăieşte în momentul
confruntării cu Siluetele din nisip, la malul mării, din artificii arzânde sau din interiorul unor locuri sacre
precolumbiene.
În acelaşi timp, creaţia Anei Mendieta este un atac la adresa autorităţii auctoriale şi a obiectului de
artă ca entitate definită clar (rămânând „nemarcată de ideologiile pe care le creează instituţiile de artă”).
sub valuri
sau arde în flăcări, marchează un corp aproape arhetipal, când
feminin,
când androginic, contopindu-se cu natura în ipostaza unei arhi-mame.
spaţiul mexican, zonă liminală, prag între culturi şi limbi, teritoriu de graniţă care îi poate oferi
protecţie
şi în al cărui folclor găseşte inspiraţie şi sprijin.
Prezenţa devine absenţă, spun cei mai mulţi critici despre Siluetele şi
fragmentele de înregistrări video realizate de Ana Mendieta; urma se şterge
Interesant este modul în care, deşi devenită cetăţean
american (numai pentru a putea călători liberă în zone în care
paşaportul cubanez nu i-ar fi dat voie), Mendieta nu alege ca spaţiu potrivit pentru a realiza
Siluetele nici teritoriul american (land-ul ales de alţi artişti pentru a exprima potenţialităţile
nebănuite ale vastului teritoriu, viziune deloc lipsită de elemente colonialiste), nici insula natală
(cu excepţia câtorva urme rupestre pe care le lasă într-o peşteră din apropierea Havanei), ci
1 În Amelia Jones, Body Art Performing the Subject, Minneapolis, ed. University of Minnesota Press, 1998, pag. 49