Dimensiuni ale limbajului n context carceral

Poetica imaginii lasă calea deschisă spre descifrarea textului subsidiar, dar orice interpretare operează
o reducţie. Din trupul sau textul vorbit pe care le propuneau lucrările din domeniul
Body Art-ului, la Mendieta nu mai apare decât urma tentativei de identificare, de
căutare a unui refugiu sau de marcare a unui spaţiu şi moment. Ritual de purificare,
de eliberare de orice condiţionare pe care societatea o poate impune (orice legat de
naţiune, sex, culoare), integrarea Anei Mendieta în natură afirmă subiectivitatea
creatoare în stare pură, esenţializată, perfect conştientă de limitele şi de transgresiunile sale. Lipsa, a cărei
conştientizare este un pas inevitabil, are ca suplement fotografia, imaginea rămasă în urma corpului precar
(Derrida: suplementul este o ameninţare terifiantă, indicând absenţa şi lipsa, dar e şi prima şi cea mai sigură
protecţie împotriva ameninţării 1 ). În spirit derridean, criticii afirmă adevărul lucrărilor Anei Mendieta ca
ştergere, iar jocul substituirilor ambiguizează viziunea celui care observă fotografiile. Deconstrucţionist,
fotografia înlesneşte distanţa faţă de momentul structurării discursului, dar ia astfel ca premisă tocmai
imposibilitatea accesului imediat şi exact la operă. Esenţa operei se dezvăluie în însăşi dispariţia ei, urma arsă
sau tiparul prins în ţărână arată şi ocultează simultan. Lucrarea în esenţa ei, forma sa ultimă, supusă deja
procesului care arde şi reduce la minim, este o exhibare a intimităţii, o oferire către public a tuturor temerilor,
nesiguranţelor, prăpăstiilor în faţa cărora fiinţa a fost nevoită să se arunce. Ochiul privitor însă nu mai are
acces decât la forma ultimă, fiind privat de procesul prin care s-a ajuns la aceasta; devine martorul incapabil al
unei pierderi şi al unei dispariţii. Acesta este momentul cathartic în care are loc identificarea: teritoriul în care
urma s-a fixat (dar din care fiinţa şi-a luat zborul) este situat nicăieri şi pretutindeni, rupt de aproape orice
coordonată
temporală sau spaţială, indeterminat, îngăduind, în sfârşit, o identificare dincolo de orice bariere.
Privitorul devine martorul propriei sale morţi.
Inevitabila interpretare, de această dată însoţită de emoţii, trăiri, senzaţii, se revarsă în interioritatea
fiecăruia – de fiecare dată alt semnificant, o altă ipostază a Siluetei. Îndurerată mereu de ruptura de spaţiul
natal, Mendieta mărturiseşte: „Port un dialog între peisaj şi trupul feminin (pornind de la propria mea
siluetă)... Mă copleşeşte senzaţia de a fi fost alungată din pântece (natura). Arta mea este calea spre
restabilirea legăturilor care mă leagă de univers. Este o reîntoarcere la sursa maternă. Prin sculpturile mele
earth/body, devin una cu pământul... devin o prelungire a naturii, iar natura devine o prelungire a trupului
meu. Acest act obsesiv de reafirmare a legăturilor mele cu pământul este, de fapt, retrezirea unor credinţe
primitive... într-o forţă feminină omniprezentă, imaginea ulterioară a unei stări intrauterine, o manifestare a
setei mele de fiinţă.” 2 Întorcându-se spre Pământ ca spre o arhi-mamă, Mendieta sfidează toate codificările
1 Idem, pp. 34-36
2 Idem, pag. 26: I have been carrying on a dialogue between the landscape and the female body (based on my own silhouette)... I am
overwhelmed by the feeling of having been cast from the womb (nature). My art is the way I re-establish the bonds that unite me to
the universe. It is a return to the maternal source. Through my earth/body sculptures I become one with the earth… I become an
extension of nature and nature becomes an extension of my body. This obsessive act of re-asserting my ties with the earth is really
the reactivation of primeval beliefes…in an omnipresent female force, the after-image of being encompassed within the womb, in a
manifestation of my thirst for being