Dimensiuni ale limbajului n context carceral

din Cuba pare a fi cea care a influenţat-o cel mai puternic, ritualurile magico-religioase înfăptuite de adepţii
acesteia incluzând folosirea obiectelor de provenienţă organică (pământ, flori, plante, fire de păr, sânge)
încărcate cu energie pozitivă, şi a prafului de puşcă (probabil în legătură cu efectele purificatoare ale acestuia)
a cărui utilizare însemna violenţă şi renaştere purificată. Întregul ritual din Santería a fost pus în legătură de
către cercetători cu o estetică a dispariţiei, cu posibile reminiscenţe din ritualurile africane voodoo. Ca şi
earthwork-urile artistei, omul integrat comunităţii de practicanţi ai ritului se naşte şi moare o dată cu
pământul-mamă (tierra). Relevantă la nivel etnic, de gen sau personal, opera ei a fost
ambivalent utilizată şi de propaganda cubaneză, dar şi de criticii care au văzut în imaginea
Anei Mendieta o atracţie spre exotic sau o expresie a interesului vag antropologic pe care
arta începea să îl manifeste faţă de culturile primitive. Deşi în mod clar codificate
semiotic, lucrările artistei atentează la înţelesurile obişnuite asupra identităţii care nu mai
poate fi
statuată, ci doar performată, într-un act spontan, lipsit de artificialitatea teatrală,
în care adevărul nu poate fi regăsit nici în timpul, nici înaintea, nici în urma procesului
creativ.
Atributul earth conferit lucrărilor sale nu poate fi disociat, în viziunea multor teoreticieni, de ideea
spaţiului care marchează naţiunea, experienţa personală antrenând-o de cele mai multe ori şi pe cea politică.
Exilul este, în acest caz, momentul decisiv al traiectoriei artistei, cel care confirmă şi infirmă istoria ideologiei
şi a naţiunii (the narrative of the nation). La cartea pe care i-o dedică artistei, cu titlul sugestiv „Where Is Ana
Mendieta?”, singurul răspuns pe care autoarea Jane Blocker îl găseşte este exilul, o situare la fel de ambiguă
şi în cazul Siluetelor lăsate în urma sa, un răspuns care oferă o mulţime de posibilităţi şi totodată niciuna.
Creaţia sa a fost văzută de critici în dialog faţă de scrierile lui Octavio Paz în care condiţia inevitabilă a
omului este asemănătoare celei a unui copil orfan sau abandonat. Singur, aruncat în lume, el a pierdut legătura
cu originea, în ciuda faptului că o serie de convenţii îl leagă de ceea ce textul oficial consideră a fi elementele
definitorii ale existenţei sociale – nume, origine, comunitate. Omul se află pe un teritoriu unheimlich, resimţit
în obiecte şi în acţiuni. Jane Blocker rezumă: „paradoxul esenţei este paradoxul identităţii; înseamnă doar
pierdere. Nu există esenţă, doar căutare a esenţei; nu există identitate, doar numele; nu există origine, doar
cenuşă.” În procesul creativ, Mendieta încearcă
să vindece această stare: „nu există un trecut originar care să
fie răscumpărat; nu există decât vidul, starea de orfan, pământul nebotezat al începuturilor, timpul care, din
miezul său, ne priveşte. Înainte de toate, există căutarea originii.” 1
În 1978, Mendieta arde pagina de început a cărţii lui Eliade, „Mituri şi mistere ale iniţierii: mistere ale
naşterii şi ale renaşterii”. Imaginea mâinii sale arde textul, pătrunzând în adâncimea lui materială, îl
apropriază corporal într-un gest simbolic. Focul îi oferă, ca şi dinamita, o
1 Jane Blocker, Where Is Ana Mendieta – Identity, Performativity and Exile, Londra, ed. Duke University Press, 1999, pag. 89:
There is no original past to redeem; there is the void, the orphanhood, the unbaptized earth of the beginning, the time that from
within the earth looks upon us. There is above all the search for origin.