Dimensiuni ale limbajului n context carceral

de debarasare de eu şi de supraeu (în sensul dat de psihanalitica jungiană: eul ca identitate a fiecăruia,
supraeul ca adaos, depozitar al acumulărilor succesive de-a lungul existenţei în societate), este imperativă
pentru Gregor Samsa. Sătul de a fi posedat permanent, de a-l tot înţelege pe celălalt şi a se supune cerinţelor
societăţii/masei, el însuşi însă incomprehensibil pentru alter, personajul devine un înstrăinat care cere somnul
fiinţei, neantizarea. “Îndată ce vine un om, care aduce cu sine ceva primordial, astfel încât el nu spune
«trebuie să luăm lumea aşa cum este» (semnul acesta că poţi trece liber ca plevuşca), ci spune «oricum ar fi
lumea, eu rămân la un anume stadiu primordial, pe care nu mă gândesc să-l schimb după opiniile lumii», în
clipa în care este auzit cuvântul acesta, în întreaga fiinţă se produce o metamorfoză” 1 . Izolarea este simţită
ca o vină de neiertat. Tocmai de aceea putem interpreta metamorfoza ca un monolog al individului pe
marginea prăpastiei.
Partea finală surprinde încercarea frustrată, a celui care fusese Gregor Samsa, de a-şi recuceri sora,
precum şi evanescenţa gânganiei, moartea. O evanescenţă treptată care prin îndepărtare şi neconformare. La
un anumit moment pare că gânganiei îi revine conştiinţa mundană, pare a se sforţa să îşi recaptete
“demnitatea” omenească, dar aceasta nu rezistă deoarece realul devine fantasmă pentru Gregor Samsa, statutul
său ontologic este deja altul: “Din când în când se gândea ca, de-ndată ce se va deschide uşa, să ia din nou în
mână toate treburile familiei, ca odinioară. În gîndurile lui îşi făceau iar apariţia – după o lungă absenţă –
directorul şi procuristul, funcţionarii comerciali şi practicanţii, servitorul cel greoi la minte, cei doi-trei
prieteni de la alte firme, o cameristă de la un hotel din provincie – amintire fugară, dar dragă – o casieriţă
dintr-un magazin de pălării, căreia îi făcuse curte în mod serios, dar prea şovăitor; toţi reveneau ca prin ceaţă,
amestecîndu-se cu chipuri necunoscute sau uitate de mult; dar, în loc să-i ajute lui şi familiei, rămîneau
inaccesibili, iar Gregor era bucuros cînd toate fantasmele acestea dispăreau din nou în beznă. Apoi îi pierea
pofta de-a mai purta de grijă familiei şi simţea că-l cuprinde mînia din cauza proastei îngrijiri pe care i-o
dădeau“ (p. 87). Tot ceea ce existase înainte devine o simplă reminiscenţă, o σεμεία (Aristotel) care revine din
când în când aidoma. Timpul a uzat deja urmele vieţii trecute pe care evenimentele survenite le-au lăsat în
personaj, sub formă de afecţiuni originare. Însă, deoarece dorinţa lui Gregor Samsa vizează nefiinţa, memoria
începe a fi ştearsă. Singura memorie care mai funcţionează încă în acest moment este memoria corporală:
“Mărul rămase înfipt în carnea lui – amintire palpabilă – întrucât nimeni nu îndrăznise să-l scoată de-acolo”
(p. 82). Interesant este că simţurile gândacului nu dispar, ba mai mult, sunt cât se poate de treze şi sunt
transformate în atenţie pură: “Oare era doar un simplu animal, când muzica îl emoţiona atât de profund? Avea
impresia că descoperă în fine, calea către hrana necunoscută, pe care o dorea atât de mult.” (p. 96). Acesta,
credem noi, este un punct cheie al povestirii. Personajul, având senzaţia de alterare şi de uniformizare în
interiorul societăţii, simte nevoia de a se elibera, de a se întoarce către sine. Iar sensul nealterării vine pentru
Samsa doar prin conservarea stării primordiale, vigilent la a nu mai fi “aruncat în lume” înapoi şi
1 O scrisoare a lui Kafka către Max Brod, vorbind despre Kierkegaard, apud Iulian Băicuş, op. cit., p. 140.