Dimensiuni ale limbajului n context carceral

în diferite arte, astfel încât acesta ajunge să fie “atât jucat, cât şi pictat sau gravat” 1 . În Dansul macabru
figura mortului este reprezentată de “un trup, incomplet descărnat, cu burta goală spintecată” şi abia mai
apoi un schelet (la Holbein) 2 care nu cruţa pe nici un reprezentant al claselor sociale fie el papă, rege, împărat,
cardinal, regină, împărăteasă, episcop, duce, stareţ, stareţă, nobil, judecător, avocat, consilier, predicator,
preot, călugăr, călugăriţă, femeie bătrână, doctor, astrolog, om bogat, neguţător, navigator, cavaler, conte, om
bătrân, contesă, nobilă doamnă, ducesă, vânzător ambulant, plugar, copil mic, soldat, jucător, beţiv, nebun,
hoţ, orb, căruţaş, cerşător 3 .
Dansul macabru şi-a desemnat într-o primă formă participanţii din rândul bărbaţilor pe care îi considera ca
reprezentanţi ai anumitor meserii şi clase sociale 4 , însă cu timpul se elaborează şi un dans macabru al femeilor
în care după epuizarea meseriilor puţine la număr ale acestora se apelează pentru completare la stagiile
biologice ale acestora 5 . O fază preliminară sau anterioară realizării Dansului macabru 6 de către Holbein este
producerea alfabetului dansului mortului 7 care conţine aceeaşi idee de bază a imparţiali-
tăţii morţii şi cu puţine excepţii aproximativ aceleaşi personaje reprezentate.
Dansul macabru este la rândul său un vas comunicant cu ciuma care îi serveşte ca
sursă de inspiraţie, mai exact el împrumută şi transplantează în mediul iconografic un principiu al contagiunii
care ignoră stratificările şi diferenţierile insinuate la nivel social, biologic, rasial. Observaţiile pseudo-
medicale făcute pe seama ciumei, care răpea vieţi fără să ţină cont de statutul victimei, se oglindesc în zecile
de figuri desenate şi sculptate, figuri care deşi la o primă vedere par a conferi o notă de individualitate celor
conturaţi, sfârşesc în final prin a stigmatiza pe fiecare dintre participanţi cu aceeaşi soartă. Această trecere de
la individualizare la dezindividualizare este corespondentul şi ilustrarea imparţialităţii noii molime care nu
operează nici o distincţie între cei pe care îi abordează şi cărora le rezervă aceeaşi moarte în chinuri.
Un alt tip de reflecţie a mişcărilor corporale spasmodice specifice ciumei va putea fi observată odată cu
incorporarea acestora în mişcarea flagelaţiilor care resimţeau o “nevoie masochistă de a accepta ororile
petrecute ca fiind o pedeapsă divină şi de a atrage această pedeapsă strict asupra lor, spre a-i proteja
pe ceilalţi” 8 . “Purtătorii crucii” provenind din clasa de jos 9 erau priviţi cu mult interes în procesiunile lor
prin diferite oraşe. O scurtă descriere a lor ne este furnizată de către Hecker şi aminteşte următoarele detalii:
“erau îmbrăcaţi în veştminte sumbre, cu cruci roşii pe piept, spate, şi şapcă şi purtau biciuri triple,
1 Ibidem, p. 202.
2 Ibidem, p. 203.
3 Hans Holbein, The Dance of Death, găsit la adresa: http://www.gutenberg.org/files/21790/21790-h/21790-h.htm.
4 Johan Huizinga, op. cit., p. 203.
5 Ibidem, p. 204.
6 Pentru mai multe informaţii despre acest subiect a se consulta baza de date de la următoarea adresă:
http://www.lamortdanslart.com/danse/danse.htm.
7 Pentru mai multe informaţii despre acest subiect a se consulta: http://www.dodedans.com/Eholbeinalf.htm.
8 Fredrick Cartwright & Michael Biddiss, Bolile şi istoria, traducere Gabriel Tudor, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 56.
9 Justus Frederich Carl Hecker, op. cit., găsită la adresa: http://www.gutenberg.org/etext/1739.