Dimensiuni ale limbajului n context carceral

În ceea ce priveşte ficţionalizarea , Belu Zilber este un maestru. El reuşeşte să întocmească adevărate
„romane”, după cum însuşi le denumeşte. Puterea totalitară foloseşte ficţiunea mincinoasă ca pe o armă
redutabilă, iar Zilber devine un înflăcărat născocitor de ficţiuni.
Arestarea lui Belu Zilber la 6 februarie 1948 este urmată de 6 ani de anchetă. Iniţial, comunistul căzut
în dizgraţie nu înţelege ce se doreşte de la el şi crede că simpla autocritică, atât de uzitată la acea vreme, va fi
suficientă. După ce trece în revistă toate „păcatele” despre care auzise sau citise, Zilber decide să-şi asume
„alunecarea pe pantă” şi „obiectivismul”, ca putând exprima chinul unui mare păcătos în faţa dumnezeirii.
Nici măcar el nu reuşeşte prea bine să dubleze aceste unde sonore cu un sens precis, mai puţin voalat, dar asta
nu-l împiedică să-şi afirme tranşant vinovătia şi să-şi exhibe căinţa.
Ulterior, Belu Zilber se dumireşte că ceea ce i se cere e mult mai mult decât simpla autocritică. Sub
ameninţarea cu tortura şi cu arestarea familiei,i se solicită declaraţii în care să mărturisească toate crimele pe
care le-a făcut cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ion Gheorghe Maurer,
Ştefan Voiteş, Aurel Vijoi, Petre Năvodaru, Mihnea Gheorghiu, Ilie Zaharia, Carol Neuman şi alţii. Cum Belu
Zilber nu era un deţinut oarecare, ci un membru al partidului comunist care aflase de procesele similare de
„mazilire” a unor lideri comunişti din Moscova, Sofia, Budapesta, Praga şi Varşovia, realizează în curând că
ceea ce se aşteaptă de la el este să accepte rolul spionului criminal şi că orice rezistenţă ar fi inutilă. Prin
urmare, începe să scrie un roman foileton , o sinteză a celor citite, dar cu nume româneşti. Remuşcările lui
Belu Zilber sunt adormite de gândul că lui Pătrăşcanu i-ar fi cu atât mai uşor să infirme „romanele” lui, cu cât
acestea ar fi mai fantasmagorice şi mai exagerate.
Acest tip de declaraţii ficţionale nu sunt apanajul lui Belu Zilber. Mulţi alţi deţinuţi au redactat romane
similare. Problema ivită în această situaţie constă în dificultatea anchetatorilor de a pune de acord diferitele
variante referitoare la unul şi acelaşi aspect vizat de anchetă. Ei aveau nevoie nu de „n” romane, ci de un
singur roman scris la „n” mâini. Prin urmare, confruntarea între declaraţii se impunea de la sine. Mecanismul
era următorul: anchetatorul îl chestiona pe deţinut într-o anumită privinţă, după care îi cerea să explice de ce
răspunsul său diferă de cel al unui alt martor al evenimentului în cauză. Aşa se continua până când unul dintre
parteneri se plictiseşte şi admită versiunea celuilalt. Odată acest rezultat obţinut, anchetatorul scria un proces
verbal de confruntare. La fel proceda cu alte perechi, apoi, dacă era nevoie, corecta prin alte confruntări până
ajungea să aibă un consens cel puţin asupra câtorva „fapte criminale”. Avem, aşadar, dovada clară a faptului
că, cel puţin în cazul spaţiului carceral totalitar, realitatea nu este un dat care preexistă limbajului, nu are nici
pe departe un caracter obiectiv, ci se naşte, capătă contur în urma negocierilor şi a modelărilor de tot soiul.
Belu Zilber îşi numeşte, într-adevăr, declaraţiile din anchetă „romane”, dar o face într-o manieră mai
degrabă metaforică. Există, însă, opinii critice care vorbesc despre „creaţiile” acestuia şi ale altor deţinuţi