Dimensiuni ale limbajului n context carceral

tacâmurilor” 1 , fapt ce o îndreptăţeşte să creadă că locul acela e o bucătărie. Lucrul acesta o influenţează
pozitiv, schimbându-i starea de spirit aproape instant: „Aşa cum mă întristasem, pe negândite, m-am şi
înveselit” 9 .
Bucătăria apare ca spaţiu securizant chiar şi în visul protagonistei, când Mikage şi Yūichi erau în
vechea casă, în bucătărie, unde ea curăţa chiuveta, iar el ştergea podeaua. Mikage, uitându-se la „podeaua aia
gălbuie”, realizează că nu o mai ura, ci, dimpotrivă, îi devenise dragă, dându-şi astfel seama că era cuprinsă de
un sentiment de nostalgie care izvora şi din dorul ei faţă de bunica ce plecase din această lume. În acest sens
ne este dat un indiciu povestit de Mikage la finalul visului: în timp ce cânta împreună cu Yūichi s-a oprit
brusc şi i-a spus „Stai, dacă o să cântăm aşa de tare, o s-o trezim pe bunica” 2 , după care i-a părut imediat rău.
Acest fapt nu poate să însemne decât că nu se obişnuise încă cu absenţa bunicii, că aşa cum lucrurile dragi din
bucătărie erau acolo, prezente, se întâmpla la fel şi cu persoana bunicii. Tot în vis, Mikage îi cere lui Yūichi să
facă o pauză şi-l invită la un ceai, timp în care are loc o discuţie cu caracter existenţial. Tânărul îi spune că
este un om serios şi că invitaţia de a locui împreună cu el şi mama sa vine ca un ajutor din partea unui prieten
adevărat şi ca rezultat al faptului că el înţelesese foarte bine zbuciumul sufletului ei de când îşi pierduse
bunica. Îi mai spune că el e conştient de faptul că ea îi va părăsi într-o bună zi, însă Mikage îl contrazice
motivând că „încă nu se poate” deoarece, deocamdată, nu are pe nimeni altcineva. Aşadar, atât în vis, cât şi în
realitate, bucătăria constituie spaţiul unde se hrănesc atât trupul, cât şi mintea, sufletul.
Momentul în care limita dintre vis şi realitate nu se mai poate distinge cu claritate nu este neapărat
atunci când Mikage se trezeşte şi îi trece prin minte să cureţe chiuveta, ci în clipa în care apare pe neaşteptate
Yūichi care spune că doreşte să mănânce ramen (exact ca în visul fetei) şi o întreabă dacă nu cumva podeaua
din vechea locuinţă era galbenă. Fie indiciile că ar fi avut acelaşi vis, fie faptul că Yūichi adusese în discuţie
tocmai elementele importante din visul tinerei, toate acestea o determină pe Mikage să caracterizeze visul şi,
prin extensie, să creadă că viaţa este „Un mister, şi totodată un lucru absolut banal” 3 . De altfel, Mikage speră
că visele se vor transforma în realitate, aşa cum e sigură de faptul că în toate locurile unde va trăi va avea
„Bucătăria de vis” 4 .
Tristă, aflând vestea morţii mamei lui Yūichi, Mikage priveşte pe fereastră oraşul înnoptat, imagine ce
îi dă putere, speranţă: „clădirile păreau să aibă mii şi mii de franjuri, iar farurile maşinilor se transformau într-
un râu luminos care curgea în întuneric” 5 . Mikage atribuie unei imagini obişnuite ale secolului al XX-lea
semnificaţii mai puţin obişnuite, fapt ce conturează o privelişte deosebită care dă impresia situării în mijlocul
naturii . Este tocmai această natură cea care dă puterea de înţelegere tipic japoneză (care nu priveşte moartea
ca pe un eveniment macabru, funebru ci îi dă o altă semnificaţie, de reintegrare în univers), cea care inspiră
1 Ibidem, p. 36.
2 Ibidem, p. 39
3 Ibidem, p. 41
4 Ibidem, p. 43
5 Ibidem, p. 50