Dimensiuni ale limbajului n context carceral

Până în acest moment descoperim două tipuri de autenticitate: în primul rând, o autenticitate a
eului însumi (cel de dinainte şi de după criza de paludism) care este prin excelenţă o „autenticitate
inautentică”, şi, în al doilea rând, o autenticitate a eului burete (cel proiectat în esenţa lucrurilor) pe care o
vom numi „autenticitate inavuabilă”, care nu poate fi transpusă textual, inaccesibilă cititorului. Având în faţă
cele două concepte, nu putem observa decât că autenticitatea inavuabilă produce un gol, un vid irespirabil în
consistenţa textuală. Blecher va încerca totuşi să umple acest vid printr-o tentativă de a da corporalitate
textului.
Roland Barthes este cel care deschide sfera interpretărilor prin punerea în discuţie a textului ca o
„formă omenească”, o „figură” sau o „anagramă a textului”. Scrisul de pe hârtie s-ar transforma într-o
transpunere „cu voce tare” , în timp ce scopul unui critic literar ar presupune capacitatea de a descoperi
„incidentele pulsionale, limbajul tapisat cu piele, un text unde să se poată auzi granulaţia gâtlejului, patima
consoanelor, voluptatea vocalelor, o întreagă stereofonie a cărnii profunde: articularea corpului, a limbii, nu
aceea a sensului, a limbajului.”
Blecher se numără printre căutătorii cuvântului viu, capabil de a-l transpune dintr-o realitate
necunoscută sieşi, de multe ori ostilă, într-o „vizuină luminată” a sensului. Ajungem astfel la un al treilea tip
de autenticitate, o „autenticitate inautentică ce face trimitere la autenticitate” pentru că e constituită din
limbaj. Este vorba aici de o autenticitate a textului, sau o „autenticitate deziderativă” (pentru că se manifestă
ca dorinţă a scriitorului de a da corporalitate textului). Trupul devine text şi textul devine trup. Explorarea
trupului fizic sau mai bine zis a „trupului cavernă” ca spaţiu în care eul burete se poate manifesta liber,
precum şi explorarea materialităţii obiectelor din universul apropiat se dezvoltă paralel cu găsirea unui corp
scriptural. De altfel, transformarea în text a pulsiunii corporale devenise o cerinţă vitală pentru o persoană
căreia imobilitatea fizică i-a îndreptat privirea către interminabilele drumuri ale literaturii.
Concluzionând, după cum sugerează şi titlul, Întâmplări în irealitatea imediată nu e aventura eului
însumi, a eului carnal osificat în realitate (ca un copac sau ca un gândac osificat în carapace), ci mai degrabă
aventura eului burete. Eul însumi este cel care vrea să fie trezit în eul burete, în „autentica” sa existenţă.
Întâmplări în irealitatea imediată nu este romanul pierderii unei identităţi, ci romanul sentimentului
incapacităţii de a pierde acea identitate. Este în cele din urmă, „un roman fără subiect.” 1
BIBLIOGRAFIE:
1. Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.
2. Ailenei, Sergiu, Introducere în opera lui M. Blecher, Iaşi, Editura Alfa, 2003.
3. Băicuş, Iulian, Max Blecher. Un arlechin pe marginea Neantului, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000.
4. Ţeposu, Radu G., Suferinţele tânărului Blecher, Bucureşti, Editura Minerva, 1996.
5. Manolescu, Nicolae, Prin nişte locuri rele în tratatul critic despre romanul românesc Arca lui Noe, Bucureşti, Editura Gramar,
1998.
6. Negoiţescu, Ion, M. Blecher sau „bizara aventură de a fi om” în Engrame, Bucureşti, Editura Albatros, 1975.
7. Pillat, Dinu, M. Blecher în Mozaic istorico- literar Secolul XX, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969.
1 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, „Prin nişte locuri rele”.