Dimensiuni ale limbajului n context carceral

ANA MENDIETA – CONSTRUCŢIA IDENTITĂŢII PRIN PERFORMANCE
Elena Butuşină
Coordonator ştiinţific: lector dr. Mihaela Ursa-Pop
Secţiunea: Literatură Comparată (premiul II)
Siluetele lăsate în urma ei de Ana Mendieta aruncă orice posibil discurs despre arta ei la hotarul dintre
individualitate şi lume, religie, magie, naţiune. Starea produsă (dacă se poate vorbi de stare într-o creaţie în
care totul se află sub semnul instabilităţii şi al efemerului) adânceşte prăpastia căreia îi este destinată orice
interpretare. Mendieta marchează şi de-marchează în acelaşi timp teritoriul pe care îl caută, îl regăseşte sau îl
părăseşte. Povestea din spatele lucrărilor sale este o ţesătură de texte existenţiale: istoria ruptă a unei copile de
treisprezece ani care provine dintr-o familie celebră a Cubei dinainte de Castro, al cărei tată este acuzat de
colaboraţionism cu CIA şi care, pentru a fi salvată de posibilele reacţii ale guvernării comuniste, ajunge în
Florida după ce fusese îmbarcată, alături de alţi copii aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, în cadrul operaţiunii
cunoscute în istoria Cubei sub numele de Pedro Pan. Mendieta avea să fie adoptată de o familie de americani,
alături de sora sa, în timp ce tatăl său va fi închis în puşcăriile cubaneze vreme de 20 de ani. Sosirea în Statele
Unite reprezintă începutul unei perioade intens creative, dar extrem de dureroase şi de sinuoase pentru
traiectoria Anei Mendieta.
Departe de a fi ţara tuturor posibilităţilor, SUA devine spaţiul ingrat în care Mendieta nu se poate
refugia cu adevărat, un amestec de rase şi mentalităţi care o etichetează rapid drept „black woman” şi
„Latino”, în ciuda faptului că descendenţa ei era una spaniolă, iar culoarea pielii era cea creolă.
Establishment-ul american însă nu acceptă nuanţele unei astfel de istorii, în acelaşi mod în care
Establishment-ul lumii artistice americane refuza să admită, până nu demult, lucrările artiştilor situaţi de
discursul convenţional într-o zonă marginală. Lucrările Anei Mendieta irump într-o perioadă în care societatea
americană se confrunta cu discursuri venite din această zonă; social, militar, politic, artistic, momentul era
unul în care teritoriul (fie naţional, mitic sau intim şi personal) este din ce în ce mai marcat la nivel discursiv.
Textele-manifest ale artistei cubaneze accentuează nostalgia după un spaţiu al inocenţei şi al
plenitudinii, în care forţele magice ale naturii ajung să fie trăite pe viu de cel care îşi deschide existenţa spre o
astfel de experienţă. Discursul critic întâmpină dificultăţi în a-i cataloga Anei Mendieta arta, datorate situării
liminale pe care aceasta o presupune neîncetat. Între Body Art şi Land Art, între performance şi sculptură,
lucrările ei ajung să fie văzute direct de foarte puţini apropiaţi ai artistei şi, paradoxal, doar fotografia le aduce
publicului larg, în cadre devenite deja imagini cult (mai ales după moartea învăluită în mister a artistei),
fotografia care deschide discursul spre imaginile, mişcările, senzaţiile, ţesătura de istorii şi de texte auto-