Dimensiuni ale limbajului n context carceral

de criză sunt absurdul urmuzian (ca sfărâmare a limbajului) şi halucinoza 1 blecheriană (ca fisurare a
imaginarului).
Debutul blecherian din 1936, Întâmplări în irealitatea imediată pune în discuţie problema
autenticităţii, apropiindu-l pe autor de alţi scriitori precum Kafka, Bruno Schultz şi Robert Wasler.
Personajele din acest roman sunt abulice, se mişcă fără ţintă, în transă parcă, prin „spaţii blestemate”, respiră
frenetic turbionul de senzaţii pe care existenţa le oferă, sunt terorizaţi de biologicul efemer, de boala care le
macină atât fizic cât şi psihic, de frica de a se dizolva în inconsistenţă, de a nu se mai regăsi niciodată, ceea ce
duce la o extremă labilitate a realităţii subiective. Marcaţi profund de această frică suprageneralizată
personajele ajung să confunde realitatea cu irealitatea, după cum observă şi Nicolae Manolescu în eseul său
dedicat prozei blecheriene, „povestitorul M. Blecher nu jură pe realitate, ci pe irealitate.” 2
Dintr-o perspectivă fenomenologică, în speţă heideggeriană, putem aduce în discuţie problema
atestării unei posibilităţi existenţiale „autentice”. Prin această atestare, Dasein-ul, sau în cazul acesta
protagonistul, doreşte a se da spre înţelegere lui însuşi într-o posibilă existenţă autentică. Problema este că în
acest moment intervine criza acestei atestări a autenticităţii: dimpotrivă, personajul refuză a se da spre
înţelegere lui însuşi. Este totuşi un refuz inconştient pentru că fiinţa umană este, în sinea ei, un refuz al
autenticităţii, al trăirii autentice ce devine subiectul unei gândiri deziderative, refuzul e aprioric oricărui
proces de conştiinţă. Cu alte cuvinte, protagonistul dă dovada unei incapabilităţi de a trăi într-un mod autentic.
Autenticitatea e efemeră, iar personajul este perfect conştient de acest lucru. Astfel, baia de noroi pe care o
face spre sfârşitul romanului nu e decât o încercare disperată de a atinge măcar pentru o scurtă vreme
sentimentul că trăieşte la modul autentic, sub posesia instinctuală a id-ului, a părţii sufletului omenesc ce nu
ţine cont de norme.
În aceeaşi direcţie fenomenologică, dedublarea personajului din începutul romanului în
„personagiu abstract” şi „persoana mea reală” este semnificativă. Observatorul spaţiului de recluziune are
impresia unei viziuni în relief, luată din puncte diferite: „identitatea mea se regăseşte, ca în acele vederi
stereoscopice unde cele două imagini se separă uneori din eroare şi numai când operatorul le pune la punct,
suprapunându-le, dau iluzia reliefului.” Cu alte cuvinte avem de-a face cu o separare a trupului (soma) de
suflet (pneuma), separare ce are loc tocmai în aceste momente de concentrare profundă în care realitatea e
analizată minuţios. Se presupune astfel existenţa a două entităţi: o entitate indestructibilă – pe care o vom
numi eul burete 1 – şi o alta pieritoare, supusă suferinţelor cărnii pe care o vom numi eul însumi. Schizoidia de
la începutul romanului se face între un eu însumi (nu cel care priveşte, ci cel care este privit din exterior de
propria emanaţie) şi un eu burete (sau privitorul, ochiul de ciclop care priveşte realitatea dintr-o perspectivă
ironică pentru că e conştient de „inautenticitatea” ei), care nu e decât o materializare a voinţei de eschivă a
1
Stare patologică caracterizată prin halucinaţii recunoscute de bolnav ca stări normale. (Sursa: Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române).
2
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, „Prin nişte locuri rele”, p. 561.