Dimensiuni ale limbajului n context carceral

ulterioare, tot lanţul de convenţii şi de constrângeri, căutând un limbaj originar şi un spaţiu originar, în care
fiinţa ajunge să comunice cu forţele magice ale naturii, să se integreze perfect în cosmos; Silueta emite astfel
de energii misterioase, fapt observat de toţi cei care au ajuns în apropierea ei. Corpul său, expus doar
fragmentar,
o dată cu exhibarea incertitudinilor inerente, solicită participarea celuilalt, a privitorului, proces
urmat de aglutinarea celuilalt în sine.
Prezenţa-absenţă a Siluetei, încadrabilă esteticii urmei, trasează un spaţiu a cărui coordonată
primordială este precaritatea şi care îşi subminează propriul statut. Contactul cu Celălalt are ca premisă
acceptarea acestei
precarităţi şi a actului în esenţă sinucigaş. Temporalitatea este complet dislocată, între
prezent, trecut şi viitor, graniţele devin confuze în momentul în care flăcările ard clipa, lasă
în urmă doar cenuşa, sau când valurile remodelează până la ştergere Silueta desenată pe
malul mării, încorporând-o difuz în esenţa lor fugitivă. În jocul discursiv sunt antrenate
mecanismele fixării identităţii şi ale alterităţii, precum şi cele ale reprezentării, cu
inevitabila traiectorie spre deconstrucţie. Se atentează tacit la adresa graniţelor stabile dintre
public şi autor, dintre text autonom şi metareferenţialitate. Spectatorul este angajat
emoţional, procesul de semnificare având un dublu sens. Identitatea artistului nu poate fi negată, în aceeaşi
manieră în care spectatorul nu mai poate apela, în situaţia în care se găseşte, la interpretările tradiţionale, şi nu
mai poate
nega potenţialul operei (a urmei rămase după procesul creativ care este adevărata operă) de a-i
vorbi despre el însuşi.
Întoarcerea Anei Mendieta spre natură este în egală măsură întoarcere spre magie şi forţă cosmică, dar
şi sfidarea unei societăţi care s-a îndepărtat de natură şi de existenţa plenară. Lucrările ei fug
pe cât posibil
de
spaţiul urban, de consumerism, de standardele estetice ale momentului. Unde mai
este
obiectul de artă şi de unde se naşte desfătarea artistică într-o lucrare în care Silueta
săpată într-o rocă este presărată cu praf de puşcă, de-a lungul unei coloane
vertebrale simbolice, şi apoi dinamitată? Natura în care fiinţa umană se încadrează, pe
care Silueta o marchează, natura antropomorfizată, este agresată sau nu prin actul de
dinamitare? Sau agresiunea înfăptuită
asupra naturii are efecte purificatoare?
După ce
praful de puşcă arde urma umană, ca într-un ritual de expiere, rămân doar
esenţele pregătite pentru o nouă naştere...
Căutarea unor arhetipuri feminine primordiale şi resuscitarea figurii Zeiţei Mame a începuturilor este
răspunsul dat feministelor şi nu doar lor, ci tuturor celor care se caută pe sine în spatele convenţiilor impuse
de Establishment şi care îşi exprimă astfel şi nemulţumirea faţă de numărul mic al lucrărilor de artă expuse,
premiate sau alese ca fiind reprezentative de către critica oficială în perioadă anilor ’60, ’70. În cazul Anei
Mendieta, lucrările ei se realizează pe fundalul unui puternic ataşament faţă de ritualurile afro-cubaneze pe
care le cunoscuse doar fragmentar în copilărie, dar faţă de care manifesta tot mai mult interes; cultura Taino