Dimensiuni ale limbajului n context carceral

identitate instabilă, evanescentă, animată. Acelaşi foc din care Silueta a cărei coloană vertebrală este
dinamitată sau în care artificii, luate din practicile resurecţionale afro-cubaneze, ard în aer pentru câteva clipe
apoteotice. Textul ars parţial este rezultatul unui atentat la întreaga istoriografie care nu poate surprinde clipa
în grandoarea ei, care are ambiţia de a fixa înţelesuri, de a descoperi legi ale repetiţiei, dar care nu face în
definitiv decât să îşi submineze discursul prin fragilitatea şi echivocul limbajului. Trupul devine cartea
înscrisă în pământ, dinamitată şi în urma căreia nu rămâne decât tiparul universal. Contopirea fiinţei până la
extincţie în pământul-mamă asumă toate trăirile magice, şi, dincolo de textele simbolice în cadrul cărora
existenţa se desfăşoară, ajunge la forţa inconştientă care dă viaţă („Lucrările mele sunt arterele prin care
curge fluidul universal. Prin ele urcă seva ancestrală, credinţele originare, acumulările primordiale,
gândurile inconştiente care animă lumea.”) 1 În definitiv, Ana Mendieta „îşi asumă vizual textul”, pământul
devenind
câmpul semiotic în raport cu care identitatea sa se defineşte, sau poate arhi-textul în care toate
celelalte texte se reunesc şi se pierd.
Trupul său ajunge să fie cel universal, dincolo de istorie şi de mortalitate, cel în care primează
ritmurile primordiale şi pe care este înscrisă din vechime identitatea femeie-pământ (fotografiile în care
Mendieta se închide în situri arheologice precolumbiene sau în morminte vechi de secole ca într-un regressus
ad uterum şi în care
trupu-i este acoperit de flori şi plante, efemere, simboluri pentru ea ale timpului şi ale
istoriei). Invocaţiile,
accentul, ritmul lucrărilor ei, metaforele care se întretaie până la anulare, inversarea
simbolurilor şi apelul insistent la subiectivitatea creatoare şi la istoria personală a
spectatorului, o dată cu semnalarea absurdităţii oricărei fixaţii în timp sau spaţiu, sustrag
limbajul utilizat oricărei apartenenţe clare. Efectele de-stabilizatoare ale plecării, forţa
subversivă a exilului, conceptualizarea, prin performance-urile realizate, a unei religii şi
a unei culturi proprii sunt elementele cu care, totuşi, Mendieta construieşte un text, chiar
dacă numai pentru a-l deconstrui ulterior (iar textul pe care criticii îl scriu pentru a o
include, paradoxal, în canon, se lasă în acelaşi timp scris de ea însăşi). Stările abisale în
care se aruncă, exaltarea aproape apocaliptică a vieţii (ca în lucrarea intitulată Alma/Suflet, în care artificiile
aprinse pe ramurile Siluetei ard rapid, risipindu-se apoi în atmosferă)
sunt de fapt chemări către explorarea
propriei
noastre condiţii, în cadrul unei istorii care nu salvează pentru a anihila, ci care performează, exaltând
clipa şi emoţia.
De-teritorializarea pe care o înfăptuieşte Mendieta e similară atitudinii pe
care o adoptă Julia Kristeva la sosirea în Franţa, aşa cum Roland Barthes o transcrie într-
una din cronicile sale la lucrările lui Kristeva: „Julia Kristeva dislocă lucrurile (...).
1 Idem, pag.42: My works are the irrigation veins of the Universal fluid. Through ascend the ancestral sap, the original beliefs, the
primordial accumulations, the unconscious thoughts that animate the world.