revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...

cunoaştem astăzi: existau diferite tradiţii, învăţături de credinţă şi
diverse concepte despre Biserică. Pe de altă parte, acelaşi autor
crede că în pofida acestor diferenţe, grupările de creştini erau în
legătură unii cu ceilalţi 3 – „comuniunea” (koinonia) era un proces
continuu, înfăţişând diverse aspecte ce încercau să ajungă la un
consens. 4
Chiar şi la o succintă lectură a textelor scripturistice se
observă mai multe grupări în Biserica primară, care îmbrăţişau
convingeri diferite asupra a ceea ce era Biserica: în primul rând era
Sf. Ap. Pavel şi cei ce îl însoţeau în lucrarea lor misionară printre
neamuri, în al doilea rând erau Sf. Iacov, „fratele Domnului”, şi
„stâlpii Bisericii” din Ierusalim, iar în al treilea rând existau
creştinii iudei radicali. Între aceste grupări apar opinii diferite
referitoare la necesitatea tăierii împrejur ca rit de intrare în
comunitatea eclezială, poziţiile fiind uneori profund antagonice
(spre exemplu, în Gal. cap. 2 Sf. Pavel foloseşte apelative dure la
adresa creştinilor iudei radicali, numindu-i „falşi fraţi” şi refuzând
să discute cu ei). Rezolvarea survine în urma convocării Sinodului
de la Ierusalim, când este anulată obligativitatea circumciziei
pentru creştini. 5 Chiar dacă tensiunile nu sunt total aplanate nici
după acest moment, se cuvine evidenţiat următorul fapt: fiecare
grupare era animată în susţinerea poziţiilor lor de dorinţa de a
păstra unitatea Bisericii. Dar dacă creştinii iudei radicali şi creştinii
iudei moderaţi din jurul lui Iacov vedeau în Biserică „poporul lui
Dumnezeu”, adică o „Biserică în Israel”, Sf. Ap. Pavel vedea
unitatea eclezială ca fiind dată şi reală în Iisus Hristos (vezi I Cor.
1, 13) – niciodată Hristos nu se poate împărţi!
3 IBIDEM, p. 54.
4 P. BELLA, Op. cit., p. 95, vorbeşte şi el despre anumite tensiuni în Biserica
primară, cum ar fi cele semnalizate în F. Ap. cap. 6, unde se confruntă creştinii
iudei şi cei elenizaţi. Autorul consideră apariţia tensiunilor ca datorându-se
creşterii numărului membrilor comunităţii creştine (p. 92), dar şi că depăşirea
acestor tensiuni sub călăuzirea Duhului Sfânt înseamnă creştere în unitate şi
sfinţenie (concluzia de la F. Ap. 6, 7).
5 U. LUZ evidenţiază rolul decisiv jucat de „stâlpii Bisericii” din Ierusalim cu
această ocazie şi se întreabă dacă nu cumva Biserica ierusalimiteană juca în acea
vreme rolul de „Biserică-mamă”, având autoritate peste întreaga ekklesia tou
Theou (ceea ce ar explica şi convocarea sinodului nu în Siria, unde a apărut
problema, ci la Ierusalim, precum şi motivaţia colectei de ajutoare a lui Pavel – un
alt mijloc de întărire a unităţii în jurul acestei Biserici) – Vezi: IBIDEM, p. 57-59.
112