revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...

Plecând de la acestea, autorul întreprinde o critică teologică şi
antropologică a sărăciei: în timp ce bogaţii se degradează în mizeria şi
deznădejdea pe care o constituie opulenţa lor (IV, 13 – V, 6),
Dumnezeu i-a ales pe cei săraci pentru a-i face „bogaţi în credinţă”
(II, 1-13). Motivul pentru care epistola insistă asupra vocaţiei
creştinilor pentru sărăcie nu este, în mod prioritar, o preocupare de
morală socială. Nedreptatea economică nu este pentru Iacob în
definitiv decât o consecinţă a existenţei nefericite la care (ne)
condamnă bogăţia (5, 1-6). Analiza autorului este mai degrabă de
ordin antropologic: căutarea bogăţiei este o dovadă a instabilităţii
(I, 5-8), pentru că posesiunea este un lucru perisabil (I, 9-11), care
lasă fiinţele umane la periferia existenţei (IV, 13-17). Dându-le iluzia
siguranţei şi confortului, le roade şi le atacă din interior (V, 1-6). Ar fi
totuşi o neînţelegere să percepem morala de dizidenţă socială a
Epistolei lui Iacob ca un apel la asceză. Dimpotrivă, invitaţia la
sărăcie este cererea evanghelică de a trăi în libertatea ce rezultă din
încrederea în Dumnezeu şi din purtarea Sa de grijă; ea furnizează atât
fructul precoce cât şi pe cel tardiv (V, 7-11). Această certitudine este
forţa care ne permite să ne menţinem identitatea în faţa
conformismului social, a ambiţiei spre arivism. Ea ne întăreşte şi ne
face să rezistăm în faţa fascinaţiei manifestării puterii în această lume
(V, 1-10) şi tot ea permite să abordăm constant şi fidel perseverenţa în
trăirea acestui real precar (I, 2-4; V, 7-11).
În pericopa finală a Epistolei Sfântului Iacob (V, 13-18), pe
care am putea-o numi în mod sugestiv Puterea şi importanţa
rugăciunilor Bisericii pentru vindecarea celor aflaţi în suferinţă,
discursul autorului devine dens şi exortativ. Sfântul Iacob se
întoarce la tema rugăciunii, a vindecării şi a pocăinţei. Secţiunea
începe cu trei unităţi paratactice, fiecare constând în două clauze,
formulate într-o retorică asindetică. 3
„Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage…”
Structural, v. 13 este similar cu I Corinteni VII, 18. 21. 27 4 şi este
format dintr-o sentinţă declarativă urmată de un imperativ: „Este
3 Asindetul (var. asindeton) este o figură de stil care constă în suprimarea
conjuncţiilor copulative, într-o frază, pentru a-i da expresie şi dinamism.
4 „A fost cineva chemat fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva
chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur… Ai fost chemat fiind rob?
181