revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...

nu este pentru moarte, ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru
sănătate şi curăţie. În Biserica Greciei, Sfânta Taină poartă numele
de Euchelaion (de la grecescul eujcevlaion, eujchv = rugăciune şi
e!laion = untdelemn) şi este administrată în Biserică de către şapte,
sau cel puţin trei, preoţi, ori, în caz de necesitate extremă, de către
un singur preot. Primul său scop este acela al tămăduirii trupeşti,
dar şi al celei duhovniceşti, fiind adesea administrată în legătură cu
Sfânta Euharistie, în special în Săptămâna Patimilor. 15
Sfintele Evanghelii evidenţiază legătura dintre rugăciunea
credinţei şi vindecare. Atunci când rugăciunea credinţei se revarsă
asupra unui creştin, atât păcatul cât şi boala sunt încredinţate
puterii lui Dumnezeu de a ierta şi a vindeca. Rugăciunea comună a
preoţilor, unită cu rugăciunea celui bolnav, par să suplinească
mărturisirea păcatelor. Probabil cel mai apropiat text biblic de
această idee se găseşte în Evanghelia după Marcu (II, 8-10), unde
etenim haec est gratia Spiritus sancti, cujus Unctio delicta, si quae sint adhuc
expianda, ac peccati reliquias abstergit et aegroti animam alleviat et
confirmat… et sanitatem corporis interdum, ubi saluti animae expedierit,
consequitur. Dogma este urmată de câteva anateme: Can. 1. Si quis dixerit
extremam Unctionem non esse vere et proprie Sacramentum a Christo Domino
nostro institutum et a beato Jacobo Apostolo promulgatum, sed ritum tantum
acceptum a patribus aut figmentum humanum; anathema sit; Can. 2. Si quis
dixerit sacram infirmorum Unctionem non conferre gratiam nec remittere
peccata nee alleviate infirmos, sed jam cessasse, quasi olim fuerit gratia
curationum; anathema sit. În mod similar, Canoanele 3 şi 4 anatematizează pe
cei care cred că ritul Roman se opune învăţăturilor Sfântului Iacob, precum şi pe
cei care ar crede că „Bătrânii” menţionaţi de Sfântul Iacob nu sunt episcopii
hirotoniţi. Catehismul catolic adaugă că acest sacrament trebuie administrat
numai celor grav bolnavi, prin ungerea acelor părţi ale corpului in quibus
potissimum sentiendi vis eminet, ochi, urechi, nas, gură, mâni, picioare, renes
etiam veluti voluptatis et libidinis sedes. Preoţii trebuie să înveţe poporul că,
prin acest sacrament, sunt iertate păcatele grave, sufletul este eliberat de
slăbiciunea provocată de boală şi umplut de curaj, speranţă şi bucurie. Conciliul
II Vatican recomanda „Ungerea celor bolnavi”, hotărâre adoptată în Ordinul din
1972, cu titlul „Ordo Unctionis Infirmorum eorumque Pastoralis Curae” - Vezi
J. KERN, SJ, De Sacramento Extremae Unctionis Tractatus Dogmaticus,
Ratisbon, 1907; P. MURRAY, The Liturgical History of Extreme Unction, în
„Studies in Pastoral Liturgy”, 2, ed. V. Ryan, OSB, Dublin, 1963, p. 18–38; H.
B. PORTER, The Origin of the Medieval Rite for Anointing the Sick or Dying, în
„Journal of Theological Studies”, Nr. 7/1956, p. 211–225.
15 K. M. RALLIS, PeriV tw'n musthrivwn th'" metanoiva" kaiV tou' eujcelaivou
kataV toV divkaion th'" ojrqodovxou ajnatolikh'" ejkklhsiva", 1905.
187