revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...

Demonstraţia amplă a Sf. Grigorie duce înspre concluzia că
atributul agennetos desemnează modul de existenţă a Tatălui, la fel
cum cel de gennetos îl indică pe al Fiului. În ceea ce priveşte
atributul care să desemneze modul de existenţă al Sfântului Duh,
teologia se afla încă în tatonări. Abia mai târziu a fost identificat
prin intermediul termenului „purcedere”.
A afirma că Fiul a fost născut cândva – în logică ariană,
echivalează cu introducerea unei temporalităţi în sânul
Dumnezeirii. Dar în acest mod, Tatăl însuşi îşi pierde statutul
dumnezeiesc, pentru că Fiinţa supremă trebuie să fie – conform
unui postulat general acceptat, mai presus de timp şi spaţiu.
Eroarea eunomienilor constă în faptul că aplică transcendentului
divin categorii umane şi confundă planul necreat cu cel necreat,
atunci când consideră că naşterea Fiului urmează legităţilor la care
este supusă procreaţia umană. Ei nu observă relativitatea
limbajului scripturistic, iar dacă o acceptă – întreabă părintele
capadocian, atunci de ce nu admit că Tatăl, în măsura în care a fost
dintotdeauna Tată, şi e neschimbător, a trebuit să aibă dintotdeauna
un Fiu? Pentru a eluda limbajul Scripturii, Eunomie recurge la o
terminologie aristotelică în care să-şi camufleze învăţătura greşită.
Ceea ce face Sf. Grigorie este de a deconspira intenţiile
ereziarhului – şi în acest sens recurge la o întreagă gamă de
argumente, luate din gândirea logică şi teologică a celorlalţi Părinţi
capadocieni ai secolului al IV-lea şi din Sf. Atanasie cel Mare.
Desigur, intertextualitatea cu lucrările Sf. Vasile cel Mare şi ale Sf.
Grigorie Teologul este destul de frecventă.
Traducerea românească se remarcă prin expresivitatea
limbajului şi noutatea lui. S-a păstrat pe cât posibil frazarea
autorului patristic, menţinându-se astfel autenticitatea discursului
gregorian chiar la o distanţă de mai mult de 1600 de ani de la
scriere. Deşi traducătorul doreşte să se înscrie în tradiţia de limbaj
creată de traductologia românească (vezi p. 10), propune soluţii
inedite, care dau plasticitate, oralitate şi frumuseţe textului. Astfel,
Eunomie considera că recurgând la „artificii retorice”, ar face
înşelăciunea „verosimilă” (p. 95). Locurile pe care le-ar fi putut cita
Sf. Vasile din Eunomie s-ar fi putut număra „cu duiumul” (p. 97).
Gheorghe, un adept, „era o pleaşcă la cheremul lui Aeţiu” (p. 111).
Afirmaţiile lui Eunomie sunt „fără har şi de pe uliţă” (p. 137) şi nu
301