revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...

Sfântului Iacob se potriveşte cu învăţătura Noului Testament
despre rugăciunea particulară şi cea obştească (cf. I Corinteni XIV,
15; Efeseni V, 19; Coloseni III, 16), exprimată în diferite forme.
Autorul nostru vrea, aşadar, ca Dumnezeu să fie invocat în toate
situaţiile vieţii, atât cele bune cât şi cele dificile. A te întoarce către
Dumnezeu în momente de răscruce constituie numai pe jumătate o
atitudine creştină autentică. A-ţi aminti însă de Dumnezeu în
rugăciune şi în momentele de bucurie interioară şi a-i mulţumi, fie
în Biserică, fie în particular, reprezintă cealaltă jumătate a unei
existenţe creştine curate, care o completează pe prima. Dumnezeu
nu este numai Cel la care apelăm în momentele dificile ale vieţii
noastre, ci Cel care merită a fi lăudat şi preaslăvit „în toată vremea
şi în tot ceasul” (cf. Filipeni IV, 4-6; Efeseni V, 20; I Tesaloniceni
V, 16-18), Persoana supremă la care trebuie să ne raportăm în toate
momentele parcursului nostru existenţial.
Învăţătura lui Iacob despre suferinţă şi rugăciune
evidenţiază comunitatea de credinţă creştină. Ca şi în cazul
păcatul, problematica suferinţei devine o provocare pentru credinţa
şi unitatea membrilor unei comunităţi. Apropierea credincioşilor
de cel aflat în suferinţă denotă faptul că boala nu este un motiv al
excluziunii sociale, ci dimpotrivă o oportunitate de a ne îngriji de
„cele trebuincioase trupului” (II, 16) fiecărui mădular al Bisericii.
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii…”
Termenul ajsqenevw din v. 14 indică o slăbiciune de orice fel (e.g.
Romani IV, 19; I Corinteni VIII, 9; II Corinteni XI, 29), dar, în
contrast cu kakopaqei', din versetul anterior, duce cu gândul la
ideea unei suferinţe trupeşti. Concluzia aceasta este întărită şi de
nevoia de a chema preoţii Bisericii pentru a se ruga şi a-l unge pe
cel bolnav cu untdelemn şi, de asemenea, de folosirea celor doi
termeni greceşti swvsei şi kavmnonta (v. 15). Spre deosebire de
versetul anterior, care se referea mai mult la împrejurările
plângerea, iar dimineaţa bucuria (Psalmul XXIX, 5). Atunci când
binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră, ne umplem de bucurie
şi bunătate. Acum este momentul să cântăm cântări de laudă. Tot cartea
Psalmilor ne învaţă cum s-o facem (Psalmii XXXII, 2-3; LXXX, 1-2; XCI, 1-3;
XCVII, 4-6; CXLIII, 9; CXLVIII, 1-5; CXLIX). Pe scurt, ar trebuie să fim
rugători răbdători în necaz şi veseli mulţumitori în fericire şi prosperitate.
183