revista arhiepiscopiei craiovei, arhiepiscopiei râmnicului, episcopiei ...

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind hirotonit
arhiereu la 2 mai 2008. Are o bogată activitate culturală fiind autor
al mai multor cărţi, studii şi articole pe teme teologice, istorice şi
etnologice.
Lucrarea Ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania
(1867-1916). Convergenţe şi divergenţe este împărţită în patru
capitole, fiecare cu mai multe subcapitole. Primul capitol, intitulat
Biserică şi naţiune: ortodocşi şi uniţi în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, face o prezentare generală a celor două
Biserici româneşti din Transilvania, evidenţiindu-se apoi rolul
Bisericii în susţinerea mişcării naţionale româneşti. Nu au fost
uitate nici raporturile dintre ierarhi: „În epoca modernă, cele două
Biserici româneşti din Transilvania, ortodoxă şi greco-catolică, au
avut poziţii distincte şi divergente în probleme confesionale, dar au
făcut şi eforturi de a se apropia şi de a lucra împreună în abordarea
unor probleme de interes comun: şcolare, culturale şi naţionale”.
Cel de-al doilea capitol, Biserica românească şi existenţa
şcolilor confesionale, începe cu o paralelă între Biserică, stat şi
şcoală în perioada dualismului austro-ungar, subliniindu-se faptul
că şcoala românească din Transilvania a traversat, în perioada
dualismului austro-ungar, o perioadă decisivă, la întâlnirea dintre
interesele statului, ale Bisericii şi ale naţiunii române. Urmează
apoi o extinsă analiză asupra organizării şi funcţionării şcolilor
confesionale mixte: „Problema întreţinerii şcolilor confesionale, în
lumea satelor româneşti, presupunea numeroase aspecte, complexe
şi dificile, dar, în primul rând, era vorba de efortul întreţinerii lor
corespunzătoare, cu tot ce presupunea aceasta pentru buna
funcţionare, efort ce, nu de puţine ori, depăşea puterile
comunităţilor, mai ales a celor mici, ca număr de suflete, ori mai
puţin înzestrate din punct de vedere economic. De aceea,
funcţionarea şcolilor mixte în satele româneşti ardelene,
frecventate deopotrivă de copiii ambelor confesiuni, a reprezentat
o realitate”. Această funcţionare este încadrată de autor între
aspectul normativ şi realitatea curentă, între dezbinare şi
solidaritate. Deasupra tuturor acestor considerente se impune,
firesc, ideea că şcoala a fost, în perioada analizată, un factor de
modernizare în societatea românească, o modernizare care a
început chiar cu instituţia Şcolii.
293