UN PROECT DE CONSTITUŢIE 401 Art. 2. înainte de a se ... - DSpace

MISCELLANEA 409
Cum a aniversat Eliade revoluţia românească în anul 1849.
Dintre exilaţii români de la 1848, cari îşi căutau la Paris
un azil, mai întâi, ş'apoi un punct de observaţie a evenimentelor
politice din întreg continentul Europei, dublat de o tribună,
de la înălţimea căreia năzuiau să facă cunoscute lumii drepturile
fireşti şi istorice ale poporului român, Eliade pare a fi
cel mai neastâmpărat. N'am putea spune că el a avut, în acelaş
timp, activitatea cea mai fertilă şi cea mai folsitoare problemei
româneşti. Dimpotrivă, un Băleescu, spre exemplu, a produs
mult mai multe idei şi mai realiste, şi a pornit mai multe
acţiuni utile, dar totuşi Eliade apare, în public, mai frământat
decât toţi tovarăşii Hui de exil.
El avusese în guvernul revoluţionar de scurtă durată de la
Bucureşti un titlu de cinste, şi se socotia îndreptăţit să lucreze
şi acum în virtutea acelui titlu, pe care i-1 înoiseră, cam în
pripă, compatrioţii exilaţi strânşi la Sibiu în toamna anului
1848. In adâncul inimii Hui se socotiâ chiar un fel de patron
spiritual al acelei revoluţii, oare-şi nutrise rădăcinile în anii,
când s'a desfăşurat cea mai frumoasă parte a activităţii sale
literare, continându-1 pe Gheorghe Lazăr, apostolul ideii naţionafle
generatoare 1
de revoluţii. Avea deci ascendentul operii
săvârşite şi al vrâstei, câtă vreme ceata celor mulţi era farmtă
în mare prte din tineri, cu studiile abia terminate şi cari
au venit la Paris într'o atmosferă cunoscută, părăsită abia
cu doi-trei ani înainte, sau de câteva luni numai. E adevărat
însă, că aceşti „juni neîncercaţi", cum îi numeşte într'o scrisoare
de la sfârşitul anului 1850, nu prea ţineau seama de
ascendentul vrâstei, scump lui Eliade. Ei se vor frământa tot
timpul să spulbere aureola lui Eliade, pe care o scoteau nu
numai falsă şi neîndreptăţită, ci deadreptul potrivnică scopului
urmărit de toţi deopotrivă: câştigarea libertăţii naţionale pentru
poporul lor. Ei conspirau prieteneşte, năzuind să-şi sporească
grupul de aderenţi, crescând mereu golul din jurul lui Eliade.
Să-1 lovească direct nu voiau.
Eliade, în răspunsurile lui, era mai puţin discret. El
blestema neîncetat, după obiceiul lui, în scrisorile către exilaţii
de la Brussa, cari i-au rămas credincioşi multă vreme, şi,
cu deplină conştiinţă, aduce „diferendul" şi în publicitate. Marele
păcat al tinerilor „democratici" era, pentru Eliade, lipsa
ior de ataşare faţă de Poartă, ocrotitoarea împotriva Ruşilor
şi singurul mijloc de salvare în viitorul imediat. De aceea
îi acuză opiniei publice mondiale ca pe nişte instrumente, mai
mult sau mai puţin conştiente, ale Ţarului. Iar Ţarul nu era