Iris di Kolibris

Claudiu Komartin
traduzione di Eliza Macadan
Poem pentru cei de pe urmă (IX)
Poesia per quelli che verranno (IX)
Prea sensibili, poate. Ucigași înăscuţi, fără-ndoială.
Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie.
Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,
natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul
experimental, războaiele fără sens și finalitate,
fascinația snuffului, fitnessul, mișcările sacadate ale
bietelor angrenaje amăgite cu nemurirea —
casa noastră e zob,
prin acoperiș urlă moartea, dar
unora le-au rămas visul și vorbitul prin somn,
pătura trasă peste cap, speculația fără obiect, gesturile
ridicole de apărare în fața invaziei, rosul unghiilor, nicotina,
antidepresivele și drogurile ce rup,
dinți molfăind moarte, decojind piele și carne moartă,
nervi morți, nervúri retrase în sine,
cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva ultimi cretini
blestemând ceea ce dă viață doar pentru a umili și supune,
fărâma promisă de viitor luminos,
potențialul nelimitat al unei rase îngropate în
produse de larg consum, în hrana manipulată la rece,
și peste toate, fluviile de ură,
cascadele de căcat.
Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat.
Troppo sensibili, forse. Assassini innati, senza dubbio.
Questa non è musica. Questa non è più poesia.
Solo una vibrazione delle cose che cadono nel vuoto,
la natura che abbaccia l’anomalia genetica, il paradiso
sperimentale, le guerre senza senso e scopo,
il fascino dello snuff, il fitness, i movimenti cadenzati dei
poveri ingranaggi illusi dall’eternità –
la nostra casa è a pezzi,
attraverso il tetto urla la morte, ma
ad alcuni sono rimasti il sogno e i discorsi nel sonno,
la coperta tirata sulla testa, la speculazione senza oggetto,
i gesti ridicoli
per difendersi dall’invasione, le unghie da rosicchiare, la
nicotina
gli antidepressivi e la droga che frantuma,
denti che biascicano morte, sbucciando pelle e carne morta,
nervi morti, nervature ritirate in se stesse,
i cedri del Libano sdraiati per terra, alcuni ultimi cretini
a bestemmiare il creatore solo per sottomettere e umiliare,
la promessa briciola di un futuro luminoso,
il potenziale illimitato di una razza interrata nei
prodotti di largo consumo, nel cibo manipolato a freddo,
e su tutto, i fiumi di odio,
le cascate di merda.
Non rimane più nulla. Finalmente è finita.
188 189