Iris di Kolibris

Radu Vancu
traduzione di Eliza Macadan
Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :
„Dragule, aici a început deja.
Nu mai poate dura mult
până începe şi la voi.
Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte
ca dopurile de şampanie
de pe răposaţii pe care-i învelesc.
Cele acoperite de iarbă prea uscată
se aprind şi luminează ca trasoarele.
Al meu cel puţin aşa s-a aprins.
Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
Unul cu un cuţit în inimă,
altul cu glonţul în creier,
altul cu venele deschise.
Însă se lucrează din greu la imagine.
Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spânzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gât,
Cosa ti dice uno dei tuoi morti
il più caro, il più amato dei morti,
quando il cuore ti concede di sognarlo:
“Caro, qui è già cominciata.
Non può mancare molto
perché cominci anche da voi.
I dadini di terra saltano via giorno e notte
come i tappi dello champagne
dai corpi dei defunti che coprono.
Quelli rivestiti di erba troppo secca
si accendono come lampi.
Almeno così si è acceso il mio.
Noi, i suicidi, ci svegliamo ognuno
nel modo in cui si è tolto la vita.
Uno con un coltello nel cuore,
l’altro con la pallottola nel cervello
l’altro ancora con le vene aperte.
Però si lavora sodo all’immagine.
Io ho ricevuto la stessa maglietta strappata
con la quale m’impiccai
e ti aspetto sempre con il laccio al collo,
204 205