revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

e grea, se face în chinuri. Cîndva oamenii au trecut uşor dintr-o parte în
alta, sesizau mutarea, schimbarea, cu timpul şi-au pierdut capacitatea de a
sesiza această transcendere. Pregătirea pentru trecerea în altă lume, una
superioară, fireşte, este una îndelungă, cu sacrificii, dar este o miză
superioară, totală. Anahoreţii creştini, mai spunea Toma Justin,
schimnicii, erau între cei care intuiseră cel mai bine această schimbare a
lumilor şi această perpetuare în veşnicie a vieţii. Primii care au căzut în
bucla de timp a pămîntenilor din lumea lor au fost Adam şi Eva. Iisus a
fost trimis, dintr-o lume superioară, din altă buclă, ca să vadă ce se
întîmplă şi care a fost apoi recuperat de tatăl său. Cînd îşi susţinea Toma
Justin teoriile în piaţa publică, lumea se aduna mai ceva ca la circ.
Desculţ cu picioarele în sandalele sale din piele de porc, zdrenţăros,
Toma Justin le vorbea oamenilor cu o patimă pe care tatăl său nu i-o
văzuse niciodată. Nu mai recunoştea nimic din copilul care îi crescuse în
casă, se schimbase sub presiunea lumii din el şi din afară. Şi cînd la um
moment dat Toma Justin le ceru oamenilor să-l urmeze pînă la ocean, să
le arate cum încremeneşte apa la un semn, Toma se amestecă în mulţimea
care tălăzuia spre ţărm. Aici Toma Justin se închină spre nesfîrşitul
orizontului după care păşi pe valul de cremene, urmat de toată mulţimea.
Toma păşi şi el, la început cu teamă. Cînd ajunse în dreptul lui Toma
Justin care sorbea orizontul cu pleoapele, Toma simţi nevoia să-i sărute
mîna. Era în gestul lui dragoste şi fericire şi adulare. În acel moment
valurile se sparseră şi acea mulţime simţi, din nou, mişcarea apei. Unii
ţipau de surpriză, alţii erau dezamăgiţi. Cei care văzuseră momentul în
care Toma ajunse în dreptul lui Toma Justin, strigau ca acesta să fie
lapidat. Sau înecat. Era, probabil, un păcătos, un diversionist. Intervenţia
energică a lui Toma Justin calmă, însă, agitaţia.
Apoi Toma şi Helga spuseră într-un glas cîntecul lor pe care îl rosteau
atunci cînd simţeau că insula se făcea cît o nucă pe care ar fi putut să o
rostogolească spre orizont, pe cînd orizontul era gata să explodeze sub
presiunea sîngelui lor:
Pasăre, pasăre! de ce cînţi de jale?
Pentru că am văzut pădurea înecîndu-se în rugină.
Rugină, rugină! de ce îneci pădurea?
Pentru că am şi eu fii, moartea vreau să le-o las întreagă.
Fiilor, fiilor! de ce vă-nsoţiţi cu moartea?
Pentru că e mai tînără ca viaţa, ea se-nnoieşte continuu.
Moarte, moarte! de ce nu-mbătrîneşti şi tu, de ce nu mori?
Pentru că inima mi-e neagră, pentru că nu mă iubeşte
nimeni.
Inimă, inimă! de ce eşti neagră?
98