revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

o vedea de ce este în stare am aruncat-o în patul lui Adolf Hitler. Ei bine,
l-a umilit, l-a făcut pe cel mai crunt dictator al omenirii să-i sărute
picioarele, l-a plimbat în patru labe prin dormitorul lor intim de câte ori a
avut chef, l-a călărit şi l-a biciuit, el o asculta ca un mieluşel,
satisfăcându-i toate fanteziile. Dragostea la o astfel de temperatură are cu
totul alte feţe, e mai greu de prins în poezie. Rămâne ca cititorul să
constate dacă Klara aduce cu femeia diavol, aşa cum mi-am imaginat-o.
Mii de „adolfi” îşi vor aminti c-au trecut cândva prin patul unei astfel de
femei, dar de recunoscut nu vor recunoaşte.
- “Iluzionista Babette” este o altă carte a ta, care continuă
discursul şi obsesiile din “Ţinutul Klarei”. Cine e Babette? Te rog să
spui povestea acestei Babette (şi) pe înţelesul necititorului de poezie. Un
răspuns de genul „Babette sînt eu” nu ar fi nici convingător, nici
original, se înţelege ... !
- Iluzionista Babette e mai uşor de „citit”, e femeia perversă,
femeia curvă, femeia nimfomană, femeia pasiune, ce mai, femeia trăsnet.
Sunt convins că încă şi acum, după ce-am redat-o cititorilor, mai stă
culcuşită în sufletul meu, adeseori mă ghionteşte, în ultimul timp a
început să mă ia şi la mişto, cică aş fi deja boşorog. Uite, sufletul unui
poet trebuie să stocheze şi imaginea unei astfel de femeie, prea ne-am
obişnuit să vedem dragostea numai în roz-bombon, cred că şi cititorii
sunt obosiţi de „siropisme”, nu mai pot îngurgita numai imagini edenice.
Să fim sinceri, poeţii au nevoie de asemenea femei…uşoare. Dacă astfel
de femei de-a lungul timpului şi-au găsit loc în proză, în poezie au fost
ignorate sau tratate cu sictir.
- Unde te situezi în cadrul generaţiei 80? Cu cine te simţi în
dialog direct sau indirect, cu cine comunici, cu cine te cerţi? Care sînt
păcatele capitale ale literaturii române actuale?
- Sincer, singurul dialog sincer pe care pot să-l duc până la capăt
este cu mine însumi, oricât ai dori nu-ţi poţi dezveli sufletul pe de-ntregul
nici în faţa părinţilor, cu atât mai puţin în faţa străinilor. Prietenia şi
amiciţia te duc până într-un punct, nu prea este om dispus să lase sub
ochii aproapelui său toată jegoşenia lăuntrică, de multe ori te sperii câtă
mizerie poate aduna un om într-o viaţă, darmite un scriitor, el este într-o
ceartă continuă cu toată lumea, pe deasupra se şi crede buricul
pământului, cum cineva îi aduce o laudă cum trăieşte convingerea că l-a
prins pe Dumnezeu de-un picior şi brusc o taie spre al nouălea cer. Ce să
mai vorbim, lumea scriitorilor colcăie de orgolii. Marele noroc al
literaturii, nu numai a celei de azi, ci dintotdeauna, este că este scrisă de
oameni păcătoşi, serafimii nu sunt capabili să scrie nici măcar un poem
minor, ei îşi ocupă timpul făcând alte minuni, ei îşi consumă energia
64