revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

“De ce nu putea exista un postmodernism optzecist?
Pentru simplul fapt că postmodernismul autentic este
antiumanist, antirealist şi antiantropocentric...”
Poetul de la postmodernism la transmodernism
139
o prezentare de Lazăr Popescu
Poeziile de debut ale lui Ion Popescu-Brădiceni ne ofereau
imaginea unui autor lesne de încadrat în ceea ce s-ar putea numi orfism
adolescentin. Temperament „heureux”, poetul se lasă cucerit de „extazul
păsării de rouă”, sintagmă care dădea şi titlul uneia din cărţile sale.
Puteau fi ulterior detectate în versurile lui şi anumite „urme” din Ştefan
Augustin Doinaş sau Mihai Ursachi.
Cu timpul, sub influenţa teoriei literare, poemele autorului nostru
suferă anumite modificări, nelipsind şi o anumită marcă a unui ludic
intelectual, poetul năzuind spre o ilustrare artistică a teoriilor care-i
preocupau mintea şi pe care dorea probabil să le transpună, printr-o
curajoasă translaţie şi... mutaţie! – în chiar spaţiul său literar. Şi de ce nu?
Surpriza a venit însă, ceva mai târziu. Prin tentaţia şi curajul unui
hybris propriu! Autorul nostru are ambiţia – după ce a trecut binişor prin
hermeneutică (şi neohermeneutică) – după ce – cu încântare a citit
teoriile lui Basarab Nicolescu despre transdisciplinaritate – (originale
într-adevăr!) – să ne propună un veritabil pariu, zic eu, cu prefixul şi cu o
nouă paradigmă: adică, nici mai mult, nici mai puţin, să dovedească
existenţa unui nou curent literar pe care-l numeşte transmodernism. Aici
lucrurile se complică şi e prematur să ne pronunţăm. Ce putem spune –
deocamdată – e faptul că el se află în postura căutătorului de aur sau,
altfel spus, că, în acest caz, situaţia e un fel de sau-sau, de totul sau
nimic.
Desigur, lucrurile pot fi interesante. De altfel, am mai spus-o întro
postfaţă la o carte a sa, există la ora actuală în poezia noastră (mă refer
la generaţia 80!), expresii şi atitudini care nu se încadrează în ceea ce în