revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

cârcoteală raţionalist-ascetică. Spun asta fiindcă îmi pare că ortodoxia
românească e mai echilibrată, mai acceptabilă, mai tolerantă.
În bisericile ruse, oamenii nu pot atinge iconostasul, pentru
închinare. Fiind parte a altarului, iconostasul e izolat de restul navei
printr-o barieră simbolică, un şnur sau altceva. La Poceaev, în biserica
mare a mănăstirii, iconostasul era separat printr-un gărduţ metalic, care
delimita o incintă în care aveau voie să intre doar preoţii care slujeau.
Credincioşii se închinau la icoane puse pe postamente, dincoace de acest
gărduţ jos, peste care, la o adică, se putea păşi lejer. M-am aşezat şi eu la
coadă, pentru trecut pe la icoanele importante. Am putut observa, între
timp, avid, cum făcusem peste tot, ce se întâmplă şi mai ales ce e
schimbat faţă de ceea ce aveam acasă. Destul de multe. Am văzut, între
altele, că, dacă un ieromonah trecea pe lângă tine, bincuvântarea se cerea
prin aplecare şi prin întinderea mâinilor în faţă, cu palmele împreunate,
căuş. Părintele făcea semnul crucii în acest căuş, şi nu atingea vârful
capului, ca la noi. Era, prin urmare, o binecuvântare mai distantă, mai
puţin intimistă, ca şi cum ai fi cerşit ceva şi ţi s-ar fi dat cu precauţie, fără
elementul tactil cu care eram obişnuit. Mă uimeau, apoi, cei câţiva
schimonahi care intrau, discreţi, dincolo de gărduţ, între slujbe, şi se
aşezau fie în genunchi, fie pe un scăunel, pentru a se ruga. Îi recunoşteam
după celebra glugă trasă adânc peste ochi, foarte diferită de
convenţionalul culion înalt, cu camilafcă, şi după textele şi desenele în
alb şi roşu, cusute pe haine, care se prelungeau de pe marginile glugii
până jos, pe pseudo-epitrahilul din faţă. Umărind curios unul dintre aceşti
purtători de schimă mare, pustnici şi canonisiţi de bună-voie, mi-am
amintit de pildele Patericului, unde orice avva se distingea prin asceză,
înţelepciune şi discernământ, dând cele mai paradoxale şi mai folositoare
răspunsuri curajoşilor care se încumetau să-l caute şi să-l întrebe. Un
curaj survenit brusc (cum altfel decât nepremeditat poate fi curajul?) m-a
făcut să doresc o asemenea confruntare cu schimonahul care se ruga pe
un scăunel, nu departe de mine, în interiorul incintei din faţa
iconostasului. Am făcut, prin urmare, ceea ce era interzis: am deschis
portiţa gardului, am intrat şi, ajuns lângă părinte, m-am ghemuit în
dreapta lui, lipit de el, cerând binecuvântare. Nu doar interzis era să
păşesc în interiorul perimetrului acela, ci şi neobişnuit era felul de a cere
binecuvântare. Schimonahul nu a reacţionat în niciun fel, şi-a văzut în
continuare de rugăciune, în nemişcare, aplecat, cu gluga trasă pe frunte.
Nu ştiam dacă era descumpănire din partea lui, pentru că fusese luat prin
surprindere, sau era un test de răbdare, în felul celor date în Pateric. Am
aşteptat nemişcat, la rându-mi, prăbuşit într-o parte, sprijinit de genunchii
părintelui, o reacţie. Minute bune au trecut, care mie mi s-au părut
ceasuri întregi. În zgomotul surd al pelerinilor care se mişcau de colocolo,
în biserică, nu mai auzeam nimic, formam o fiinţă stranie, împreună
cu schimonahul meu, o fiinţă decupată din peisajul sonor şi vizual şi
izolată într-un unic tablou, închis ermetic. Auzeam doar fâşâitul bobiţelor
77