revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Ajunse într-un parc colorat de luminile gălbui ale felinarelor. De pe o
bancă se desprinse un individ care, după ce îi dădu un bună seara
mormăit, îi ceru o ţigară.
Dar Toma nu fuma, aşa că trebui să-l decepţioneze pe individul căruia îi
ardea gîtul după un strop de nicotină.
Dar ar fi putut să-i dea nişte bani, să-şi cumpere ţigări, dacă ar avea de
unde.
Da, era o idee.
Toma scoase din buzunar o bancnotă de zece şi i-o puse în palmă
individului. Apoi îl întrebă unde este gara.
Gara? E simplu. Chiar acolo va merge şi el, să-şi cumpere ţigări.
De asta porni pe urma tînărului zdrenţăros, care se vedea bine că era unul
din acei locuitori ai boscheţilor, vara mai ales, în fond oameni care îşi
conservau libertatea ca pe unicul preţ al acestei lumi. Şi Toma îl îndrăgi,
pe moment, pe tînăr.
Ieşise din parc, traversase ceva care semăna cu un şantier de restaurare a
unei catedrale, traversase un pod care nu trecea peste nici o apă şi
ajunseră la o construcţie abandonată. Toma, care nu mai simţise de multă
vreme sentimentul de frică, decît poate doar în faţa Consiliului Critic, se
panică puţin. Era în afara oraşului, în faţa lui se profilau nişte construcţii
improvizate.
Din nişte guri de întuneric apărură cîteva persoane, bărbaţi şi femei.
Comunicară cu tînărul său ghid într-o limbă guturală, plină de consoane.
Semăna puţin limba cu cea a locuitorilor de pe insulă.
O femeie destul de murdară, neîngrijită, îl luă în primire pe Toma,
supravegheată îndeaprope de un zdrahon care mesteca ceva, ce putea fi o
frunză de tutun şi îl întrebă dacă este dornic de dragoste ...
Nu, nu era.
Dacă i-ar putea vinde nişte plante de vise ... ?!
Nu, nu dorea nici acest lucru.
Atunci ce căuta în acest loc?
Gara.
Gara?
Apoi, ca în derularea unui vis, din întuneric apărură alte cîteva siluete, de
bărbaţi, vagabonzi care puţeau îngrozitor a alcool şi urină, îl buzunăriră
pe bietul Toma, îi luară totul din buzunare, acte şi bani, pînă şi
fotografiile cu Helga şi cu copiii săi. Nu se opuse, ar fi fost zadarnic. De
asta nici nu-l mai agresară, de altfel. Tînărul care îl condusese pînă aici, îl
împinse să facă drumul înapoi, după ce îl izbi într-un umăr cu podul
palmei, atenţionîndu-l, în acest fel, că de data aceasta scăpase ieftin, că ar
fi putut fi şi mai rău.
Sigur că ar fi putut.
114