revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

asupra acestui fapt, căci un sens se poate ascunde chiar în absenţa
sensului. Iată răspunsul la mirările lui G. Panu: „Sînt oameni foarte
inteligenţi, spunea el, foarte instruiţi şi mai cu seamă cu un gust foarte
rafinat în materie de artă, literatură şi muzică, şi cu toate acestea, cînd ei
voiesc să petreacă, preferă mijlocul de petrecere la Moşi oricărei alteia.
Aşa, am cunoscut un om de o inteligenţă şi o cultură excepţională, om de
litere cu gust rafinat, dispoziţii artistice admirabile, cunoscător şi amator
de muzică clasică, pasionat de Beethoven, şi căruia cu toate acestea îi
plăceu mîncările prin birturile de ordinea a treia, alergînd într-un birt
pentru borşul de miel, aiurea pentru o fleică sau pentru mititei, convins
fiind cum că borş ca la «Mielul alb» sau fleică ca la «Costică» din nu ştiu
ce stradă nu se poate mînca în toată ţara”.
Aşadar, …Beethoven şi borşul de miel ori o fleică oarecare, sau
Beethoven şi birturile de ordinea a treia. Faptul că e meloman şi
superstiţios, deopotrivă, cum mărturiseşte despre sine în O răutate, nu va
fi fiind dovada vreunor contradicţii, a vreunor incompatibilităţi, ci,
dimpotrivă, a spiritului însetat de coincidenţe, ritmuri, armonii. În toate
acestea, Caragiale va fi văzut sau va fi căutat amprenta marelui armonist.
Eugen Simion a vorbit la un moment dat despre reveria gastronomică din
proza lui Caragiale. Dovada desăvîrşită e în La Moşi. Fireşte, acest
amestec de Beethoven şi de gusturi culinare intrate în alertă e de găsit, cu
aceeaşi obstinaţie, în corespondenţa lui Caragiale; la Berlin, sînt două din
obsesiile sale. A ingurgita e totuna cu a epuiza realul, într-o trăire
alimentată de senzaţii. Călătoriei prin labirinturi spaţiale îi este
echivalentă voluptatea gustativă. Caragiale nu ezită să apeleze la
realitatea concertului şi în altfel de situaţii, ironic-lubrice. Iată, Poetul
Vlahuţă: „Domnişoara Venturia era un instrument bine acordat pentru
cîntarea virtuozului nostru, şi n-ar fi fost de mirare ca îndrăzneţul artist să
încerce, fără siguranţă de succes, dar totuşi să-ncerce, un concert
complet”. În alte locuri, limbajul aluziv nu urmăreşte să arate, ci să
ascundă pentru a ocoli licenţiosul. Aici, însă, marele armonist nu-i decît
ironic. Adesea, referinţa muzicală e prilejul unei ieşiri din labirint; există
o realitate dincolo de materie, şi aceasta e armonia. Ea e chiar semnul
abisului ascuns în materie: „Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne
scăpăm de toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet,
decît divina muzică? – vagă şi vastă ca şi lumea, ca şi această nepătrunsă
şi fără alt înţeles decît înţelesul cel mare şi singurul – armonia…” (Un
artist).
Iată, în fond, adevărul pe care Caragiale încearcă în permanenţă
să-l aproximeze. Coborîrea în „birturile de ordinea a treia” e o dovadă a
dorinţei de epuizare a labirintului material. Ba chiar pasiunile erotice ale
„breslei bărbiereşti” s-ar explica prin aceeaşi nevoie de pătrundere în
înţelesul ascuns în materie. Oricum, bărbierul de care e vorba în acest
text îşi organizează lumea cu ajutorul instrumentelor muzicale. Fost
corist, el însuşi ştie să cînte cu ghitara, cu flautul, cu ţimbalul. Îl însoţesc
6