revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

zicem, ca arie de răspândire. În spaţiul european, o asemenea limbă s-a
numit, fie latină, fie rusă, fie spaniolă sau franceză, după condiţiile
politice, economice şi culturale ale vremii. În zilele noastre, la început de
secol douăzeci şi unu, este cazul să discutăm despre limba engleză care a
câştigat întâietate, chiar la nivel mondial.
Limbilor care nu reuşesc să capete un asemenea statut internaţional
nu le rămâne decât să se adapteze, să adune în propriul depozit lexical
numeroase împrumuturi de la cele aflate „pe val”. Într-o asemenea
situaţie se află şi limba română. În perioade istorice diferite, cuvintele de
origine străină au pătruns în lexicul românesc, căpătând, ulterior, statut
definitoriu. Remarcabil prin urmări, anii paşoptismului au înregistrat, la
nivelul limbii române, o sumedenie de împrumuturi din limba franceză
care s-au aşezat confortabil în casa limbii noastre. La momentul
respectiv, pentru spaţiul românesc, limba franceză devenise cea mai
importantă în comunicarea internaţională.
Fenomenul a fost analizat şi apreciat ca atare. Au fost puse în
discuţie chiar şi deficienţe precum utilizarea unor termeni în contexte
nepotrivite ori în enunţuri hibride. Conştiinţele înaintate ale neamului,
în asemenea situaţii, au considerat invazia lexicală franceză drept un
pericol pentru acurateţea limbii române.
În ziarul Timpul, din 22 ianuarie 1880, Eminescu se apleacă asupra
respectivului fenomen, evidenţiind unele aspecte nepotrivite. Apărător
consecvent al limbii neamului nostru, cam veche, cu sintaxa ei frumoasă,
dar grea, cu multele ei locuţiuni, poetul susţine că aceasta îi cam jena
pe prietenii noştri care au dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de
limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică
franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Durerea poetului era cu
atât mai mare cu cât ştia că limba română este una cu o unitate
admirabilă, fără dialecte propriu-zise şi aceeaşi în palat, în colibă şi-n
toată românimea.
Individul, ca vorbitor, foloseşte în comunicare enunţuri care se
raportează la cultura sa, la zestrea lingvistică acumulată. Limbajul, în
aceste condiţii, capătă aspecte particulare, iar cuvintele oferă variante
semantice surprinzătoare. Fiind un fenomen social, limbajul actualizează
o atitudine, o cultură. Şi alţi scriitori au sesizat şi au ironizat, dacă a fost
cazul, anumite invenţii lingvistice nefireşti. De pildă, Alecsandri
satirizează în comediile sale nu folosirea în comunicare a unor termeni
străini, în speţă franţuzeşti, ci utilizarea unor forme inventate, artificiale
şi eronate precum furculition sau lingurition.
În contemporaneitate, este rândul limbii engleze să traverseze spaţii
carpatine în forme lexicale concrete, cuvinte ori structuri lingvistice,
250