revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

nu vor mai avea prea curând ocazia... Ba bine că nu, tăticuţule, trebuie să
ţinem de bani, o să-i păstreze ea pentru la toamnă, când îl vor da pe
Andrei la şcoală... Îşi intrase instantaneu în rolul de stăpână şi
proprietară, care se cuvenea să aibă ultimul cuvânt. Vânduse şi
cumpărase pe numele ei, tăticuţul era la o adică tolerat, dacă vreme de
şapte ani de când o lălăiau împreună cu un copil, nu se învrednicise să se
cunune legal cu ea. Adevărul e că nici nu i-ar prea fi venit la-ndemână
dacă, în ăştia şapte ani, cel puţin o dată la trei-patru luni se strica căruţa,
fie că-l gonea din casa ei făţiş, fie i se sugera să-şi ia câmpii pe cont
propriu. De-acum însă, gata! O vor lua de la capăt în pace şi armonie. Au
schimbat locul şi obligat li s-a schimbat şi norocul.
Odată instalaţi, se puteau în sfârşit dumiri unde nimeriseră. Aer
curat, ozonat, linişte, în unele ceasuri ale amiezei nu vedeai ţipenie de om
pe străzi, iar prin livezile şi pădurile de pe dealuri puteai să umbli o zi
întreagă fără să vezi pe nimeni. Un oraş părăsit, ceea ce nu era totuşi
decât o impresie. Lumea pleca la lucru dimineaţa devreme spre
Câmpulung, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, pe la firme sau ce mai rămăsesse
din fabrici şi combinate după disponibilizări şi se întorcea seara târziu
după 50 sau 120 de kilometri de navetă făcută cu microbuzul. Mai bine
de jumătate din cele două sute cincizeci de blocuri se înşirau de o parte şi
de alta a trei kilometri de şosea-bulevard central purtând un nume pe
măsură, Dacia, paralelă cu râul şi străbătând platoul deschizându-se şi
lărgindu-se printre şiruri de dealuri cu păduri pe coame, spre nord, spre
zarea peste care se profilau munţii. Din şoseaua-bulevard se ramificau
spre Vest şi Est străzi care aproape că ajungeau la câmpurile şi zăvoiul de
pe malul râului şi la livezile de meri şi pruni care începeau la poalele
dealurilor şi urcau până-n buza pădurii.
Bordeiele rudarilor cioplitori de linguri şi fuse din lemn de frasin
zadarnic le-ar mai fi căutat Robert. Dispăruseră ca şi cum nu fuseseră
vreodată. Dispăruseră şi casele de la drum, cu tot cu drumul. Din satul
care-l ştia rămăsese doar numele, lipit acum de oraşul construit pentru
salariaţii combinatelor din zonă, într-o vreme când lumea auzea din
cuvântările lui Ceauşescu, indicaţiile şi planurile de sistematizare, că
toată valea asta a şoselelor care leagă Frăsineniul de Piteşti şi Vâlcea
avea să fie garnisită cu salbe de blocuri pentru muncitori ce vor lua locul
satelor până după anul 2000, un termen-obiectiv nu foarte îndepărtat şi
nu imposibil de realizat, dacă n-ar fi venit revoluţia să dea peste cap
planurile şi indicaţiile, împiedicând totodată transformarea Frăsineniului
într-o periferie a unei metropole de vis, parte din acel vis de aur al
omenirii, îndelung invocat, promis şi râvnit şi de care s-a ales praful şi
pulberea. Vremurile s-au răsucit şi s-au pritocit de nu le-ar mai fi
recunoscut nici unul ca Robert Stan zis şi Satan şi Diavolul, trecut ca prin
41