revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

e un inadaptabil al . Adaptaţii erau cei care nu creau
probleme, care se aşezau cuminţi la coadă la ulei, zahăr, măsline,
convinşi că în toată lumea e o criză dureroasă de săpun, de cărţi esenţiale
şi de citrice, după care lunecau în sânul familiei, ferindu-se să iasă în
relief cu ceva, mândri de anonimatul atât de drag partidului. Aurel
Dumitraşcu însă îşi pune probleme. Se trezeşte încet, dar ireversibil. În
intimitatea sa el începe să combine şi observă
că totul se transformă sub presiunea lor. Jurnalul e mărturia acestei
treziri, simptomatică pentru o întreagă generaţie." (din prefaţa intitulată
"Amintiri din ").
Totodată, alte chei de lectură stau la îndemâna cititorilor
dimprejur care, cum spuneam mai sus, compun oglinda contextuală în
care se reflectă "sinele" lui Aurel Dumitraşcu. Unii aparţin şi ei vieţii
literare / culturale, fiind mai apropiaţi sau mai depărtaţi de poet, dar în
lăuntrul aceluiaşi "lagăr" (dacă e să prelungesc "viziunea" lui Adrian Alui
Gheorghe). Îi găsim citaţi ici şi colo (sunt câteva zeci de nume, adunate
în ordine alfabetică de editor într-o notă finală), amendaţi sau lăudaţi în
funcţie de atitudinea avută în anumite împrejurări. Aici, aprecierile
diaristului sunt dictate mai ales de raţiuni morale. Rezultă un tablou
foarte sugestiv al parcursului dificil care stătea în faţa afirmării unui tânăr
talentat din provincie, în regimul comunist. Câteva secvenţe sunt comune
cu ale celorlalţi optzecişti, altele sunt particulare, ţinând de
temperamentul şi de convingerile lui Aurel Dumitraşcu. În loc de alte
exemple, care "să coloreze" comentariul, prefer să reţin un fragment
dintr-o scrisoare trimisă poetului de Adrian Marino (în august 1987), care
a intuit / înţeles condiţia în care se afla acesta: "Înţeleg bine, foarte bine,
izolarea, dificultăţile şi revolta dv. Oamenii de calitatea dv apar uneori în
contratimp istoric. Totul este de a învinge, de a rezista, mai întâi fizic.
Trebuie să vă recăpătaţi sănătatea. Fără o bună constituţie nu veţi putea
supravieţui nici moral. Şi ar fi păcat... Istoria nu stă pe loc...".
Oricum, acest jurnal, alături de cărţile de versuri (în primul rând),
developează marea datorie uitată pe care o au foştii (pot spune acum)
optzecişti faţă de Aurel Dumitraşcu. Desigur, prietenii (precum Adrian
Alui Gheorghe) şi unii critici îi servesc memoria, prin reeditări,
antologări sau recenzări în dicţionare şi istorii. Dar noile "confrerii"
literare, foarte grijulii cu autopromovarea şi vizibilitatea lor, îl uită prea
des. Nu este exclus să avem aici o probă a vechiului conflict dintre
singurătate (un sentiment care l-a măcinat profund pe A.D.) şi
solidaritate. Căci, deşi mereu în căutarea unui suport afectiv printre
congeneri, poetul nu a renunţat vreodată la spiritul critic: "M-am gândit
de ce discursul poeţilor apăruţi în anii '80 este atât de personalizat, de ce
180