revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

adidaşi în zece secunde, ca un pompier chemat la foc. Când se sătura de
plimbare, Friţ îşi trăgea stăpâna de zgardă spre casă. Lor chiar li se
potrivea vorba aia care spune că câinele îşi plimbă de fapt stăpânul. În
unele privinţe însă, era ţinut din scurt. E foarte posibil ca Friţ să fi avut
acea virilitate frenetică, deşănţată, a pechinezilor masculi, care-i
îndeamnă să încalece de-a valma orice fel de câini, indiferent de rasă,
talie sau sex, iar adesea sar şi coţăie şi pe picioarele femeilor sau
bărbaţilor care le permit. Aia e că lui Friţ nu i se permitea, nu era lăsat de
capul lui, iar dacă ar fi fost eliberat din lesă ar fi scăpat ca din puşcă
printre câinii şi căţelele de pe stradă şi nu s-ar mai fi întors la doamna Friţ
săptămâni în şir, sau cine ştie dacă n-ar fi rămas pe străzi pentru tot restul
vieţii, întorcându-se de unde a venit. Cu instinctele nu te joci, ştia madam
Friţ ce ştia, ele spulberă şi cele mai înrădăcinate obişnuinţe şi cea mai
trainică afecţiune sau fidelitate, aşa încât nu-şi permitea să rişte; nu ştia
nici ea prea bine dacă de frică, sau din gelozie sau din pricina unei
posesivităţi excentrice ce-o îndemna să-l păstreze virgin pe Friţ şi nici săl
castreze nu se îndura. Degeaba îi satisfăcea toate poftele, dacă îl scosese
din porţie de la cea mai presantă şi mai îndreptăţită. Animalu-i animal, daia
era şi aşa nervos, iritabil, veşnic pus pe harţă, mârâind şi repezindu-se
să muşte câini şi oameni fără reţineri, văzându-l pe diavol în tot locul,
deşi madam Friţ îl ducea regulat la veterinar să-l consulte şi să i-l
injecteze. În pofida tratamentului, suferea în draci; se vedea în uitătura lui
severă, de o cruzime înlăcrimată, de ofiţer nazist din filme, care-i
inspirase desigur şi numele. Slăbea, făcea crize, adesea leşina, intra întrun
soi de comă care dura până la jumătate de oră. Madam Friţ îl
compătimea din toată inima, suferea alături de el, povestea oricui prin ce
trece şi totuşi rămânea neclintită în hotărârea de a nu-i da liber la căţele.
Andreea n-ar fi fost de acord, animalu-i animal, la o adică şi omul
turbează dacă-l ţii din scurt de la chestia asta, dar totodată nu şi-ar fi
permis nici măcar să-i sugereze. Pă-i animalu’ femeii, în afară că femeia
are o vârstă faţă de ea. Trebuie c-o ştii ea mai bine şi chiar catadicsi să-i
explice cum devine cu suferinţa şi chinurile iubitului ei Friţ: fără de ele
nu se poate şi tocmai că merg mână-n mână cu răsfăţul, la care Andreea
ofta, cum că suferinţă-i pe toate drumurile, madam Friţ, s-a cîinoşit
lumea...
O recunoscuse din prima clipă când o văzuse, în prima săptămână
când se mutase în Frăsineni, deşi îi crescuse părul şi nu mai era cărunt, ci
vopsit blond, vârstat cu şuviţe roşii, ca adolescenţii şi asortându-se la o
adică cu blana lui Friţ. N-ar fi avut cum să se înşele. Ea era: faţa
lătăreaţă, cu pomeţii largi, de culoarea vinului, şi cicatricea de pe obrazul
drept ca o râmă întinsă de sub ochi spre colţul gurii... Femeia care o
văzuse în seara aia de octombrie, anul trecut, în oglindă, prea
45