revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

de exemplu, se nasc cu această abulie... De unde ştia asta? Poate că de la
Oranka?
Dar anchetatorii nu îi urmăreau complicaţiile sale sufleteşti care puteau
să pară la un moment dat o modalitate de a le distrage atenţia de la caz.
Dacă mai pretinde că vine de pe o insulă ...?
Da, acolo pe insulă îl aşteaptă Helga ...
Dacă mai pretinde că este Toma Penescu ...?
Da, dar acest lucru nu mai contează acum, ar prefera să fie cu Oranka, pe
insulă, să vorbească despre posibilitatea creşterii licornelor pe plaurii de
spumă care pluteau în derivă, uneori, de-a lungul ţărmurilor.
Da, Marele Consiliu Critic, pentru toate faptele comise, a decis
condamnarea.
Condamnare?
Da, prin sufocare.
Prin sufocare, le spuse el, erau omorîţi în Europa, pe vremea Inchiziţiei,
cei care se închinau, în acelaşi timp, la doi dumnezei. Era o pedeapsă
pentru ubicuitate, destul de aspră ...!
Posibil, îi răspunse femeia care nu semăna cu nici una dintre femeile pe
care le cunoscuse în viaţa lui. Ce o recomanda să fie parte din Consiliul
Critic? Toma nu avea de unde să ştie, nici nu întrebă.
În buzunar avea, presată, o floare de bunga pakana, pe care i-o strecurase
în palmă Oranka, la plecare, în cazul în care lucrurile din jur ar fi scăpat
vreodată de sub control. Toma crezu că venise momentul, aşa că mestecă
floarea amară.
Celălalt membru al delegaţiei Consiliului Critic se aplecă deasupra lui
Toma, probabil că voia să vadă ce înghiţise. Dar Toma nu spuse nici un
cuvînt. Amarul de pe limbă se făcu fierbinte, Oranka, dragul de el, se
insinuă cu toată lumea insulei în realitatea nouă a lui Toma. Floarea de
bunga pakana îi creştea acum pe dinăuntru, rădăcinile ei i se înfipseseră
în intestinele sale, o simţea cum se foia căutîndu-şi poziţia convenabilă.
Dacă ar mai fi avut o floare, ar fi înghiţit-o şi pe aceasta. Simţea că îi face
bine, că îi relaxează un interior extrem de congestionat.
Aici Toma zise: Luciditatea este o ipocrizie a oamenilor fricoşi. Curajul
adevărat este să ataci nevăzutul din fiecare clipă, să îi vezi povestea, să-i
trăieşti povestea. Oamenii lucizi numără bani, ceilalţi numără stele.
Banii se scurg printre degete, stelele clipocesc o veşnicie pe cer. Dacă
am convenit cîndva că totul curge, atunci trebuie să fim de acord că nu
există unicitate, ci o simultaneitate de chipuri, fabulaţia transcende
matematicile... Se uită fix la cei doi, pe rînd, să vadă dacă ei pricep ce lea
spus. Dar ei stăteau cu nişte figuri tîmpe, încruntate, de parcă ţineau
tălpile pe cioburi de sticlă fierbinte.
Era clar că nu le ajungea nimic la creier.
119