revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„nevăzutelor”. Este necesar şi vital, pentru ca reperele comportamentale,
sub semnul Binelui, Adevărului şi Frumosului să direcţioneze în mod
fericit destinul oamenilor peste generaţii, peste secole. În Parmenide intră
în dialog, adică depun mărturie şi se confruntă pe tema ideii de bine
(decretată ca început şi pivot al cunoaşterii vizînd orice aspect dat al
existenţei), gînditori de seamă ai Greciei antice, Parmenide, Zenon,
Socrate, Aristotel. Ei provin din şcoli şi din generaţii diverse de gîndire,
dar se întrunesc benevol pentru a dezbate probleme esenţiale şi de interes
general. Secolele care au urmat le-au dat dreptate, pînă în pregul
modernităţii. Dacă, ulterior, s-au operat schimbări, obsesie a „vremurilor
noi”, s-a făcut cu risc şi cu mare pagubă. Grupul Parmenide a atras
atenţia încă din capul locului că proiectul de lucru propus poate primi
adăugiri în acord cu starea cetăţii şi cu dezvoltarea omului. Cît despre
eventuale modificări de fond, refaceri, destructurări, etc., acestea nu se
pot gîndi cu certitudine atîta vreme cît omul îşi urmează destinul
neabătut, ca fiinţă limitată şi creaturată. Însă modernii îşi permit să fie
radicali, chiar negativişti. Se opun tradiţiei multimilenare, îmbibată de
gîndirea prea aşezată pe principii logice şi morale. Preferă ideologiile
(André Scrima, Funcţia critică a credinţei. Humanitas, Bucureşti, 2011;
cap. Ideologie şi Utopie, pp. 214-304), pe care le manevrează din mers şi
după disponibilităţi. Indeosebi utopiile au căutare pentru că nu pretind
exactităţi, situări în timp şi în spaţiu. Ele pot fi fabricate de azi pe mîine,
lansate cu brio pe piaţa de idei iar lumea de pe toate meridianele poate fi
indusă şi sedusă cu succes. O utopie bine ticluită ţine cît o revoluţie de
catifea ori cît o criză bancară de proporţii. Autorii de utopii sunt repede
decretaţi „lideri ai forumului”.
Actualizarea discursului socratic din Parmenide nu este o
intreprindere izolată în cercetările doamnei Isabela Vasiliu-Scraba, ci se
înscrie într-un ansamblu de preocupări de aceeaşi natură. Amplul volum,
Mistica platonică, un tur de forţă în ce priveşte amploarea şi vivacitatea
comentariilor, constituie axa unor preocupări mai întinse (filosoficoliterar-artistice)
şi de perspectivă. Parmenide rămîne, totuşi, punctul de
rapel al tuturor preocupărilor de „dinainte” şi de „după”. S-a început cu
Filosofia lui Noica punîndu-se accentul, dorit sau nu de falşii discipoli,
pe „tezele principale ale filosofiei acestuia”. Se conta, probabil, pe miza
că exilatul de la Păltiniş a fost „primul” care i-a re-adus în actualitate pe
marii greci, în scopul valorificării gîndirii filosofice, într-o vreme cînd
gîndirea ştiinţifică era năpădită de stîngisme multicolore. A urmat
Inefabila metafizică pentru readucerea cuvintelor pornite spre direcţii
deviante sub presiunea modernităţii prea zbuciumate, la demnitatea de
odinioară, de logos întemeietor de gîndire coerentă şi cu rost; dar şi
pentru asocierea unor coechipieri prestigioşi (S. Kierkegaard, Martin
149