revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

pietre şi tac, / iau cuvintele şi le înec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o
prefac / într-o dragoste mare.” De la tristeţe până la moarte nu mai este
decât un pas. Un pas pe care îl facem cu Ortega Y Gasset, care apreciază:
„În actul de a iubi părăsim liniştea şi repausul din lăuntrul nostru şi
emigrăm virtualmente către obiect. Iar această perpetuă emigrare
înseamnă a iubi. (…) Nu e însă mai puţin sigur că iubirea uneori e tristă
ca moartea, chin suprem şi mortal. Mai mult: adevărata iubire se percepe
mai bine pe ea însăşi şi, aşa zicând, se măsoară şi se calculează pe sine în
durerea şi suferinţa de care e capabilă”. 5
Poezia de dragoste este „presărată” în toate volumele lui Nichita
Stănescu. Peste tot, cititorul este întâmpinat de o stare de graţie, care este,
întotdeauna, dragostea. În Poveste sentimentală, „câmpul tensional
intersubiectiv este din nou unul al transfigurării, de data aceasta prin
cuvânt” 6 : „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. / Eu stăteam la o
margine-a orei, tu / la cealaltă, / ca două toarte de amforă. / Numai
cuvintele zburau între noi, / înainte şi înapoi. / Vârtejul lor putea fi
aproape zărit. / … / Cuvintele se roteau, se roteau între noi, / înainte şi
înapoi / şi, cu cât ne iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej
aproape văzut, / structura materiei de la început”.
Starea lirică a posterităţii
„Poezia lui Nichita Stănescu este, în primul rând, de o mare
simplitate. Afirmaţia pare greu de susţinut deoarece timp de câţiva ani de
la apariţia autorului Necuvintelor pe scena vieţii noastre literare s-a vorbit
cu stupefacţie despre caracterul ei cu desăvârşire inaccesibil. Chiar şi azi,
la diferite întâlniri, între scriitori şi public, se găseşte aproape întotdeauna
câte un cititor nedumerit care întreabă, spre satisfacţia vizibilă a întregii
asistenţe, ce a vrut să spună Nichita Stănescu în… şi citează cu o dicţie
persiflantă cine ştie ce vers” 7 .
Afirmaţiile criticului literar vizează, în primul rând, poeziile cu
caracter filozofic ale lui Nichita Stănescu, transpuse într-o expresie
poetică ermetică, greu de înţeles. Totuşi, cititorul intuieşte adesea, în
aceste poezii, trăiri şi experienţe împărtăşite de majoritatea oamenilor.
Aşa este, spre exemplu intuiţia pe care o avem uneori contemplând
vreme mai îndelungată un peisaj, un spaţiu nemişcat, un obiect inert,
aceea că lucrurile ce compun lumea din jurul nostru ne sunt străine şi
5
Ortega Y Gasset – Studii despre iubire, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
6
Ion Pop – Nichita Stănescu, spaţiul şi măştile poeziei, Editura Albatros,
Bucureşti, 1980, p. 28.
7
Alex. Ştefănescu – Între da şi nu, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1982.
196