revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

cea mai pură din cîte a iscodit omul, după cum susţin unii. De cînd se ştie
omul bîjbîie după un drum spre cer, de acolo de unde se presupune că a
venit sau de unde a fost alungat, numai că îl trage în jos o inimă prea
ancorată în relaţiile pămîntene şi un trup burduşit cu senzaţii, cu dorinţe,
cu patimi, cu boli. Sămînţa eternă din om e pe cale să moară, sufocată de
preaomenescul care face legea. Cartea lui Toma Penescu fanda între
revolta duhului din om şi inerţia cărnii, între uimirea renaşterii de fiecare
zi şi implacabilul morţii de fiecare clipă. Probabil că prinsese şi un culoar
în atenţia publicului, cînd nu mai cădeau bursele, cînd nu se mai
sinucideau peştii prin vreun ocean, cînd nu mai fusese prins vreun corupt
din lumea politică înaltă, momente rare cînd omul se mai întreabă, retoric
evident, cine mai e pe pămînt, de ce e, spre ce se îndreaptă. Pe acest fond
de liniştire un post de televiziune prezentă cartea de prozo-poeme ca pe
un eveniment. Prezentatorul, un fost campion la călărie, convertit la
evenimente din lumea culturală şi mondenă deopotrivă, era într-o fază a
vieţii sale destul de anostă, cînd el însuşi căuta un sens clipei care îl rodea
în carne. Deschizînd cartea lui Toma Penescu, la întîmplare, la pagina 46,
ceti cu oarecare surprindere: Dar viaţa pe care nu am trăit-o unde-i/ Că
mereu am lăsat deoparte ceva, am amînat/ Ziua de azi am trăit-o mîine/
Mîinele nu l-am mai trăit prins între două universuri/ Care treceau unul
pe lîngă altul,/ Între mine şi tine au fost o vreme clipe, apoi ore,/ Nopţile
s-au făcut continente în derivă/ Care au eşuat în oceane secate,/ Eşti
departe/ Între mine şi tine sînt acum sute de zile ... Sau: La prima adiere
de dragoste/ am strănutat cu ochii deschişi/ ca să văd ce se întîmplă:/ miau
sîngerat ochii.
Textul îl cuceri. Mai citi, tot la întîmplare, cîte un fragment de ici, de
colo, de fiecare dată scoase exclamaţii de admiraţie. Luă cartea din
studioul de televiziune cu sine iar seara întîlnindu-se cu Miruna, amanta
sa nouă, se gîndi să-i citească cîte ceva. Avu succes. Femeia care dădea
impresia unei plictiseli cronice tresări la auzul versurilor pe care Omul-
Eveniment, cum era numit Christian Golescu, i le citea. Şi-au trecut
cartea din mînă în mînă, alegeau versuri preferate, mai comentau cîte
unul de ici, de colo, se regăseau în cîte un vers, se ascundeau după altul.
Trăiau pe seama poeziei lui Toma Penescu. Carnea însufleţită de cuvinte
se întărea din faza ei gelatinoasă, era gata să înfrunte eternitatea de după
colţ. Plăcerea Mirunei înmulţi înmiit plăcerea textului în mintea şi inima
Omului-Eveniment. A doua zi Omul Eveniment a rezervat, pentru prima
dată de cînd slujea acel post de televiziune, întreaga emisiune de
patruzeci şi cinci de minute unei cărţi de poezie. Patima sa se transmise
publicului. Publicul reacţionă imediat, cartea cunoscu o cerere însemnată.
Ziarele preluară versuri din carte, cititorii aveau opinii. Criticii literari
deveniră, însă, circumspecţi, orice carte prea populară riscă să iasă din
80