revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Începe iarna ca o ruginire,
afară cu arsură neagră ninge,
şi între doi copii fierbinte trece,
trimisă înapoi mereu o minge.
Statuile de ipsos mă fixează
cu violenţa feţei liniştite,
începe iarna ca o ruginire,
şi doi copii cu mingea lor fierbinte...
Zăpezile ca tărgile uşoare
şi strada mirosind a plumb de carte...
Mă simt gândită şi înfăşurată
în versuri ca-ntr-o ştire de departe.
Nici vers de miere, nici răspuns de aur...
„Dar ia-mă totuşi”, l-am rugat pe înger,
el mesteca în dinţi un fir de laur,
trăitul blând se cântărea cu moarte,
iar mie-n iarnă îmi rămâne restul,
ca fumul care nu mai poate arde.
Sfârşitul lumii
Va creşte parcul încă multă vreme,
De parcă l-am privi printr-un ochean,
În pânzele mai fine ca privirea
Păianjenii par galaxii în geam.
E mai lucioasă roua cu otravă,
Şi n-am văzut de când sunt eu o zi
Mai limpede şi mai de tot suavă
Ca asta care-nşeală tot ce ştii.
Fac şmechereşte îngerii cu ochiul,
Poate că nu e chiar sfârşitul lumii,
Ci doar o stare-a nervilor, deochiul
Care-i ajunge uneori pe unii.
144