revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

10.
Noaptea Toma Penescu nu dormi mai deloc. Helga i-a simţit sufletul
tulburat, i-a luat capul în braţe şi a început să-i cînte cîntece stranii din
lumea veche a insulei. Cîntecele însă nu-i linişteau sufletul, păreau să i-l
trezească şi mai tare, i-l zgîlţîiau.
Poate ai călcat în urmă de leopard, îi spuse Helga. În urmă de leopard
îndrăgostit, mai bine zis.
Şi se apucă să-i descînte cu vorbe neînţelese, consonantice, într-o limbă
pe care Toma nu o mai auzise, care era probabil limba strămoşilor
populaţiei de azi. Nu era nici limba tamil, cea care se vorbea alături de
engleză peste tot, nici malaieziana care se vorbea mai mult în insule.
Toma o lăsă pe Helga să-şi consume energiile primare, fără să-i
amintească faptul că pe alte insule da, erau leoparzi, pe insula lor ultimul
fusese vînat cu mult înainte de venirea sa.
Poate că ai ascultat prea mult vîntul, ştii că umbra vîntului dacă ţi se lasă
peste suflet acesta devine greu, greu.
Da, poate că ascultase vîntul, dar de atîtea ori se îngînase cu el, de cînd
era pe insulă şi nu păţise niciodată nimic.
Poate că ai ascultat vîntul care aduce sarea în ocean, îi spuse Helga. Cel
care aduce sarea şi o însămînţează pe luciul apei, îi împinge rădăcinile
pînă în adînc.
Şi Toma îi spuse că apa oceanului, da, este cel mai fertil teren.
Îi povesti Helgăi, aşa cum nu o făcuse niciodată în cei mai bine de
patruzeci de ani de convieţuire, zi şi noapte timp de paisprezece. Îi
descrise locul naşterii, îi descrise părinţii, oraşele, locurile copilăriei.
Povestind părea să adune într-un ghem viaţa sa deşirată de pînă acum.
Helga îl asculta tulburată. Sprintenă ca un gînd, Helga se scufunda în
partea nevăzută a sufletului lui Toma. Cînd ajungea jos de tot pescuitorul
de perle din ea atingea cu tălpile nisipul şi se ridica sprinten la suprafaţă.
Îi plăcea să se scufunde în sufletul bărbatului ei, cu o voluptate adîncă îi
răzui sufletul iar în urmă, pe pereţii acestuia rămase o crustă de tristeţe.
Dar o tristeţe binefăcătoare, caldă ca regretul plin de speranţă al mamei
care îşi conduce fiul la plecarea definitivă în lume.
Mama îi spusese: - Primeşte, rogu-te, trupul acesta de carne şi fă-l oţel
topit.
Tata îi spusese: - Primeşte lumea, cu toate ale ei. Ale tale sînt pentru
vecie.
Dar ce este vecia?, îl întrebase Toma.
Vecia este marginea gîndului tău. Sau marginea visului. Sau marginea
faptei tale. Vecia este ceea ce ai de fapt şi nu ştii.
Toma rîse de aceste răspunsuri ale tatălui său, i se păreau incompatibile
cu viaţa care nu se sinchisea de veşnicie, această minciună care îl
96