revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Lumea o ştia mai ales de madam Friţ, ăsta fiind de fapt numele
câinelui ăla care o trăgea după el pe străzi, prin zăvoiul de pe malul râului
şi pe toţi coclaurii dealurilor din jurul Frăsineniului. Aşa i se spunea, în
batjocură parcă şi oricum ai fi luat-o tot a batjocură suna, dar uite că nici
pomeneală să se fi simţit jignită. Îi plăcea chiar, ca şi cum ăla ar fi fost
numele lui bărbatu-său, numele ei de familie. Fie numai şi din asta ţi-ai fi
putut da seama cât ţinea la javra aia. În primul rând de câine s-o fi
întrebat, o ungea pur şi simplu pe suflet, păi ce mai face Friţ?, iarăşi îi
daţi tratament?... Oh, se vede cât suferă. După privire se vede cât de tare
se chinuie, sărmanul... Când se-ntâmpla să dea cu ochii de Robert,
trebuie că suferinţa lui atingea o limită care o transforma într-o criză. Se
zbătea în lesă, mârâia, schelălăia, lătratul căpăta inflexiuni de urlet la
lună, n-ar mai fi avut mult până s-o ia târâş pe doamna Friţ după el.
Andreea o atenţiona glumind pe jumătate-n serios: ţineţi-l bine, doamnă,
că l-a văzut pe diavol. D-aia face aşa. Extraordinar, cât de simţitor! Simte
tot, şi omu’ şi lighioana...
Era un compliment altminteri. Să-i căinezi câinele, să-l lauzi,
chiar şi cu preţul denigrării propriului soţ. Pe Robert oricum nu-l atingea.
Rânjea a pagubă la Friţ, întărâtându-l în timp ce-l evalua: un monstru! O
hidoşenie de corcitură imposibilă de pechinez cu ceva de talie mare.
Foarte posibil ca unul din părinţii lui să fi fost ciobănesc german. Madam
Friţ chiar n-avea idee. Îl căpătase de la prietenă care-l luase de pe stradă
adolescent, rătăcit, pierdut sau abandonat, dacă nu cumva se născuse
chiar în stradă. N-avea de altfel nici o importanţă originea, locul unde se
născuse, mediul care-l formase sau educaţia, de vreme ce fuseseră
predestinaţi unul altuia. Avea blana scurtă, galben-roşcată, de câine lup şi
figură de pechinez imperial, cu ochi bulbucaţi, nas întors şi turtit şi
caninii de sus ieşiţi încălecaţi peste buza inferioară, dându-i un aer
feroce, susţinut în parte şi de statură: era de două ori mai mare decât un
pechinez de talie mare, cu o conformaţie extrem de ciudată: picioarele
groase, strâmbate spre exterior arătau că are printre strămoşi baseti sau
şoricari. Gabaritul era însă al unui pit-bull şi se vădea la fel de agresiv ca
un pit-bull, fără să fie totuşi nici pe departe disciplinat şi tenace ca un
câine de luptă. Oricum n-avea nici urmă de calităţi de câine de luptă, iar
stăpână-sa îl răsfăţa cu o osârdie care cine ştie de unde i se trăgea ca s-o
direcţioneze spre un biet suflet de câine. Îl culca cu ea în pat, îl îndopa cu
copănele, ficăţei, muşchiuleţ de porc, ciocolată cu alune, napolitane,
bomboane umplute cu vişinată şi tot felul de delicatese din astea, în afară
că-l scotea la plimbare de cel puţin patru ori pe zi. Doar că se lungea
lângă uşă şi scâncea de două ori, fără să apuce să latre până ce ea să lase
baltă orice treabă cât de urgentă, ca să-şi tragă treningul pe ea şi să sară-n
44