revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

volum pentru că este necunoscut aproape tuturor: iată-l pe autorul nostru
invitându-ne să bem vin, un vin negru „diontr-o cizmă înaltă de sticlă”,
ori să privim ecranul unui televizor care se transformă „într-un patinoar
întins pe o plajă”, să urmărim „o fregată evoluând ca o peniţă uşoară
printre tendoanele destinului.”
E caracteristic pentru Ion Mircea faptul că nu-şi secvenţializează
poemul, nu-l opreşte în momentul unei analogii şocante sau al unei aporii
spre a produce un interval rezonator, ci îl poartă mai departe,
„halucinează” în continuare. Aşa cred că se explică şi punctuaţia ciudată
a poemelor sale. Punctul, la el, nu e urmat de o literă capitală, funcţia lui
nu e una separatoare, dimpotrivă, e o marcă a continuităţii: „....ei bine,
nimicul este peste tot la el acasă. ca odinioară-n specluncile portuare sau
pe terasele-ntr-o rână ale falezelor, pescari şi oameni ai mării, veniţi de la
celălalt capăt al pământului şi pripăşiţi pe aici ca ruinele printre ruine,
joacă table printre cafele şi dorobanţi cu rom de jamaica, schimbă valute
de la Facerea Lumii şi mint de îngheaţă apele. cu precizie de ceasornic,
moartea şi speranţa – ca două cargouri splendide – acostează în portul
fiecăruia dintre ei. nimeni nu pleacă, toţi se întorc de undeva unde nu au
fost niciodată.” (Plaja e subînţeleasă).
Toate aceste imagini – şi multe altele – sunt spectaculoase şi
hazardate, dar, odată poemul încheiat, ne dăm seama că el a fost cu grijă
strunit şi că niciun moment continuitatea gândirii n-a fost întreruptă.
Aluviunile ce par întâmplătoare au fost trecute printr-un filtru intelectual.
Perspectiva lirică predilectă este una contemplativă, dar, mă grăbesc să
precizez că e vorba de contemplarea unor peisaje inventate, interioare;
autocontemplare, dar nu narcisism. Cred că pot identifica un fel de artă
poetică în următoarele versuri: „....sunt un lucru transparent care
gândeşte/o mână nevăzută mă poartă prin materie/descrie lucruri pe care
nu le vede nimeni.”
Cuvântul „materie” e deseori folosit în poemele lui Ion Mircea,
dar – deloc surprinzător pentru familiarii poeziei sale – ca o entitate
abstractă, ca o soluţie de a îndepărta de la sine, de a se scutura, în fapt, de
povara materialităţii. Poezia lui ilustrează în mod aproape exemplar ceea
ce misticii au numit „fuga din carne”. Poemele lui înaintează în plină, în
pură i-materialitate. Nu e vorba, însă, în contextul operei sale de asceza,
de sfâşiere, de suferinţă. Atmosfera rămâne în genere senină, calmă, mai
degrabă jubilatorie decât tragică. Dar poemele sale parcurg un lung şi
mereu reiterat „exod în afara materiei”. Această de-materializare tenace
este însă realizată cu mijloacele modernismului târziu şi, mai nou, chiar
ale postmodernismului. Iar aici el se înscrie într-un contratimp energic cu
270