revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

nu-ţi dai seama când ai trecut Rubiconul, când ai făcut compromisul cel
mare. Toţi ne lăudăm, punctează Alexandru Paleologu într-un rând, că nam
trecut încă Rubiconul dar cine a mers în Italia, ne aminteşte el, a
văzut că Rubiconul este un râu aşa de neînsemnat, încât îl treci fără să-ţi
dai seama.
Cartea Martei Petru mai conţine studii despre Nae Ionescu,
Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca, Mihail Sebastian, Eugen
Ionescu, şi Constantin Noica, ultimul fiind abordat din perspectiva
„utopiei recunoaşterii“
Mişcarea recunoaşterii (sau relaţia dintre stăpân şi slugă) preluată
de Noica din „Fenomenologia spiritului“ a lui Hegel, reprezintă un
concept fundamental şi fascinant cu ajutorul căruia se poate povesti
povestea omului. „Hegel a arătat că un om (orice om), pentru a fi întradevăr
uman, pentru a fi o conştiinţă de sine, are nevoie de un alt om,
adică de recunoaşterea acestuia.“ Într-o recunoaştere inegală nu e nimeni
fericit sau împlinit, nici stăpânul nici sluga, pentru că stăpânul îşi
primeşte recunoaşterea nu de la un egal, ci de la unul pe care el îl
socoteşte subaltern, de la slugă. Pe de altă parte, sclavul este nefericit
pentru că nu a obţinut recunoaşterea identităţii sale umane. Dintre cei doi
– stăpân şi sclav – sclavul este până la urmă omul, el poartă omul şi
umanul mai departe, pentru că „îşi vine în fire prin muncă.“ Munca te
educă, îţi dă un sens, te defineşte ca om. Pentru Noica, observă Marta
Petreu, mişcarea hegeliană a recunoaşterii, cu concluzia că stăpânul e un
învingător derizoriu, a făcut parte din arsenalul lui de axiome, „a fost o
convingere intimă şi o idee uzuală prin care a ordonat realitatea. Şi prin
care s-a raportat la ea. “ Astfel a putut să traverseze perioada de după
1944, anii de detenţie, de domiciliu obligatoriu, de urmărire din partea
Securităţii, de trai în condiţii precare, în Bucureşti şi mai apoi la Păltiniş.
În anul 1990 a apărut, postum, volumul „Rugaţi-vă pentru fratele
Alexandru“, carte scrisă în anul 1965, confiscată, rescrisă, pierdută.
Indiferent cât le-a scris şi rescris, observă Marta Petreu, „memoriile lui
Noica sunt o operă de creaţie, nu de strictă rememorare, o parabolă
filosofică, înalt pedagogică, crescută dintr-o tramă autobiografică“.
Începutul şi sfârşitul cărţii stau sub semnul hegelian al mişcării
recunoaşterii, al înfruntării dintre stăpân şi slugă. Şcolit la şcoala
Fenomenologiei spiritului a lui Hegel, pe care a repovestit-o în registru
epic, cu titlul „Povestiri despre om“, Noica însuşi a cerut, obsesiv, să ne
rugăm pentru învingătorii care ne fac rău, pentru că ei sunt oameni care
s-au îndepărtat de la esenţa umană, pierzându-şi astfel sensul vieţii. Nu-şi
dau seama, spune filosoful, că, „între oameni, dacă anulezi pe celălalt, te
anulezi şi pe tine.“
132