revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

asemenea cartea primi şi un premiu de popularitate oferit de cititori şi un
altul, la fel de important, oferit de librari. Anchetele literare îl situau în
frunte, necondiţionat, între autorii anului, deceniului, secolului, între
primii zece ai întregii literaturi. Nemaifiind prezent în viaţa literară, cam
toţi confraţii literari, mulţi dintre ei pizmaşi de profesie, lăsară deoparte
proastele obiceiuri şi recunoscură un lucru: opera lui Toma Penescu era
valabilă. Din premii, din tiraje, din preluări de texte din cărţile mereu
reeditate ale lui Toma Penescu se adunară bani mulţişori pe care nu-i
revendica, însă, nimeni. Toma Penescu nu avea urmaşi direcţi, aşa că un
consiliu al Organizaţiei Scriitorilor hotărî ca banii să meargă spre fapte
cu caracter social, să se acorde burse pentru studenţii împătimiţi de
literatură, pentru tinerii creatori, să fie investite sume importante în
traducerea şi promovarea operei lui Toma Penescu în străinătate. Pentru
că erau bani suficienţi, au fost angajaţi traducători buni care făcură treabă
bună. În consecinţă Toma Penescu deveni scriitorul emblematic al micii
noastre literaturi în lume. A fost tradus în toate limbile, i s-au dedicat
monografii. Era comparat cu Arthur Rimbaud, infernul francezului se
transferase inspirat în teritoriul limbii noastre considerată periferică. Mai
era pomenit şi Baudelaire, cu poemele sale în proză, sau Pessoa cu
viziunile sale care incendiau orizontul imaginaţiei. Venind pe firul operei
lui Toma Penescu în ţară, mulţi traducători din limbi de mare circulaţie se
interesară şi de alţi autori, frecventarea literaturii noastre devenise o
modă în Occident. Cîteva premii importante încununară opera, alte sume
se adunară în cont, o mulţime de fapte sociale răsunătoare au fost trecute
în contul numelui lui Toma Penescu. Se vorbea prin anumite cercuri că
nici premiul Nobel nu ar fi prea departe, dificultatea era că autorul nu era
nici mort, nici viu, ambiguitatea aceasta contribuia şi ea la notorietatea
operei şi numelui.
În vremea aceasta Toma Penescu se însură. Locuind la poliţistul care îl
luase în gazdă pentru doi dolari pe noapte, Toma o cunoscu pe sora
acestuia, o fetişcană de vreo paisprezece, cincisprezece ani, plină de
calităţi, prima fiind aceea că era cea mai bună scufundătoare de pe insulă
la pescuit de perle. Stătea sub apă fără nici un fel de sursă de oxigen pînă
la zece minute, un lucru de neimaginat pentru oamenii neantrenaţi.
Perlele pe care le scotea din scoicile verzulii, din carnea stafidită de
durerea corpului străin care penetra spaţiul aproape vidat, erau vîndute pe
mărunţiş unor traficanţi localnici care le duceau pe continent. Acolo
aveau valoare cu adevărat. Justiţiarul Toma observă mersul lucrurilor şi
într-o zi o opri pe fată şi îi atrase atenţia că de munca ei se folosesc cu
adevărat alţii. Fata nu înţelegea ce vrea să-i spună Toma, ea se scufunda
în ocean ca peştele care nu-şi pune problema unui profit din acest lucru,
însă îi zîmbi şi zîmbetul îl săgetă pe acesta pînă în ficat. Gemu. A doua zi
85