revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

demersul metafizic asociat cu speculaţia mistică i s-a arătat autoarei ca un
îndemn pentru reluarea traseului parcurs timp de cîteva veacuri de
gîndirea lui Platon; unele şuviţe revărsîndu-se în noile curente ce s-au ivit
de la întemeierea Bisericii la marii mistici ai Răsăritului şi ai Scolasticii.
Dionisie Pseudo-Areopagitul a refăcut în imaginar ierarhiile cereşti
întruchipate în Biserică şi în Fiinţa lui Iisus Hristos. Întemeietorul
misticii creştine apelează cu încredere la dialogurile atenianului, mai ales
în Despre numele divine. Nici nu este nevoie ca cititorul să fie avertizat
de prezenţa apropiată a lui Platon. Isabela Vasiliu-Scraba insistă pe
material, preferînd sondajul hermeneutic pe porţiuni de text şi de dialog,
de la Parmenide la Fedon de la Teetet la Fileb. O prestaţie de traducător
şi de comentator bine echipat intelectual, în scopul de a face credibilă o
nouă ediţie a circulaţiei ideilor. Bibliografia de specialitate s-a îmbogăţit
cu o nouă cercetare despre Platon. Este o raritate pentru vremea noastră,
cînd se gîndeşte puţin şi se vorbeşte mult. Dacă se ţine seama de faptul că
volumul de care m-am ocupat aici, Mistica platonică, are ca obiect doar
un singur dialog, Parmenide, trebuie să recunoaştem că este vorba mai
mult decît de o raritate: un eveniment.
Cunoaşterea ca exerciţiu în stil socratic, adică în mod rotitor şi cu
intenţia de apropiere a departelui, înscrie rînd pe rînd în cuprinsul ei
imprevizibile domenii spre experimentare. Estetica şi Morala, maturizate
mai tîrziu, s-au revendicat cu evidenţă din dialogurile platoniene; iar
dacă ideea pură se desfăşoară în maniera „temei cu variaţiuni”,
filosofului i se alătură poetul în receptarea Unului, ca şi a multiplului.
Platon dădea credit primului, filosofului. Heidegger şi-a făcut un titlu de
glorie din elogierea lui Hölderlin, după cum Noica şi l-a ales pe
Eminescu. Ambii poeţi au coborît Ideea în domeniul sensibilului, pentru
a o face mai penetrabilă în mundan şi perenă. Puţini dintre poeţii lumii,
după părerea lor, se bucură de asemenea virtuţi creatoare. În general,
filosofii, de la Platon cetire, sunt foarte exigenţi în privinţa poeziei.
Cioran, din aceeaşi familie modernă, prefera rugăciunea şi lacrimile.
Doamna Isabela Vasiliu-Scraba îi urmează îndeaproape, în Infailibila
metafizică, în Propedeutică la eternitate, dar mai evident în Atena lui
Kefalos şi în Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu; să se ştie că
anumite zone ale creaţiei româneşti (orale, savante), în gîndire, în poezie,
în arte (Eminescu, Brâncuşi, Pârvan, Eliade) poartă semnele unei tradiţii
prestigioase. Dar în legătură cu acest aspect, mai aplicativ, al problemei,
s-ar cuveni o discuţie specială
154