revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

dintre cerinţele esenţiale ale filosofiei ZEN: “casă la munte/ între
cărămizi ploaia/ în chip de mortar”; ”culeg umbra zeului/ dintr-o urmă/ în
nisip- ah funigeii”; ”un fluture pe Biblie/ Doamne- /un fluture uscat”;
”da- o poezie/ ferită de zgomot/ şi de-ngâmfare”; ”un bob de nisip/ înecat
într-o lacrimă-/ am fost cândva pământ”.
Munte şi ploaie, umbră şi zeu, fluture şi Biblie, poezie şi zgomot, lacrimă
şi pământ sunt perechi de cuvinte contrarii desemnând eternul şi
efemerul, după caz.
O altă regulă estetica inspirată din filosofia ZEN se referă la
perechea antonimică plin-gol pe care o ilustrăm cu un haikuu admirabil :
”cârd de fete goale/ lângă ciubere pline/ cu apă de ploaie”.
La fel de bine ilustrată este şi perechea de contrarii sus-jos: ”de pe
muchea cascadei/ Dumnezeu/ se prăbuşeşte-n hău”; ”cad în somn în
fânar-/ ploaia caută munţii /la izvoare”; ”urmă de paşi în nămol-/urcând
la stână cobor/ in cripta muntelui”. Perechile antogonice fac sarea şi
piperul haikuului. Am întâlnit şi un tristih care conţine două perechi de
contrarii: ”o avalanşă/ a făcut pârtie prin pădure-/ ţipăt de corbi”. Alături
de relaţia dialectică dintre efemer (avalanşă, pârtie, ţipăt) şi veşnic
(pădure), apare şi perechea pluralului ( corbi) cu singularul (avalanşă,
ţipăt ).
Un haijin veritabil trebuie să fie familiarizat şi cu filosofia
şintoistă, religia naţională a Japoniei, care consfinţeşte sacralitatea
naturii, fără de care haikuul este văduvit de esenţa sa. Conexiunea cu
natura în haiku reprezintă universalul, iar legătura cu natura umană
reprezinta particularul. Această caracteristică a universal-particularului
reprezintă o unitate a relativului şi absolutului, conferind tristihului o
profunzime energetică, invitându-l pe cititor la continua meditaţie:
”lumină dă peste margini/ la amiază-/ orb în zăpadă”; ”mă-ntorc acasă/
de-a lungul râului-/ râd şi cânt cu noduri”; ”urme de paşi în nămol-/
urcând la stână cobor/ în cripta muntelui”. Ultimele două versuri sunt
rezultatul unei sensibilităţi poetice de excepţie, surprinzând un moment
esenţial, echivalent cu o întreagă lume. Privit din altă perspectivă, acest
poem conţine şi perechea efemer (urme de paşi) –etern (cripta muntelui).
Antiteza îi facilitează adesea poetului posibilitatea reliefării a două
planuri: terestru şi astral, contrastul dintre acestea fiind sugerat de
cromatica unuia şi splendoarea celuilalt. Pornind de la un concept al
Zoharului, cartea fundamentală a Cabalei, poetul consideră însă că şi un
fir de iarbă îşi are destinul său, şlefuind cuvântul cu migală proprie
giuvaiergiului.
Din însemnările poetului însuşi, care ţin loc de prefaţă, dar
reprezintă un adevarat poem în proză, reţinem că “haikuul este mai puţin
o practică artistică, un joc – fie chiar superior – cât o practică spirituală”,
233