revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

cum dai mereu timpul înapoi la sfârşit de octombrie
încercând să mă faci să cred că aduci lumină între noi
când de fapt, mi-o iei încet pe toată.
şi poate dacă nu aş număra zilele din calendar,
când ale mele nu merită renumele ,
într-un alt azi
te-aş invita la o cafea, poate chiar mai amară
decât ultima dată.
Dar dacă eşti aceeaşi,
iar vii, mă usuci cu griuri plumburatice şi pleci fără să zici la revedere.
Eşti foarte toamnă azi, ţi s-a mai spus ?
Cei din urmă
Nici nu ştiu cum am ajuns la tine în braţe
imediat ce am aflat că am pierdut.
Te îmbrăţişez, învingătorule
dar nu ca să-ţi şoptesc ,,mă bucur pentru tine"
căci nu ştiu să mint şi tu nu ai învăţat încă să crezi
Adevărul e că numai frenezia victoriei tale
e în stare să zdrobească într-o strânsoare
un gram amar din plumbul meu.
Ce candidă să îţi dau mâna când
m-ai invitat la dans şi-apoi
mi-ai murdărit pantofii de catifea...
Ce naivă să nu ştiu că dragostea-i un joc
să cred că în ea rămân, până la sfârşit,
doi câştigători,
de parcă Romeo şi Julieta au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Am încetat demult să cred că apa şi ueliul se pot contopi,
că Soarele şi Luna se plimbă de mână prin Univers,
că Luceafărul a găsit altă Cătălină,
dar nu mai e timp pentru asta.
...nu ştiu să dansez...
Strânge-mă până rămân din mine numai cioburi
în care să calci când uiţi de unde ai plecat.
Despărţire
Mâna mea scria tât de singură încât mi-a spus :
Eu nu sunt tu!
260