revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

de lână ale metanierului lung, trecute prin degetele rugătorului, ritmic, la
intervale regulate, şi simţeam atingerea inodoră a veşmintelor sale negre,
largi, adăpostind un trup descărnat de asceză, spiritualizat. Îmi imaginam
că eram priviţi de dincolo de gărduţ de către cei care treceau, şi mă
vedeam un iconoclast ridicol sau un obraznic occidental venit să tulbure
străvechea pace duhovnicească a estului slav.
După un timp alungit de aşteptare înfrigurată, de gânduri şi de
întrebări, s-a produs descărcarea. M-am ridicat în picioare, iar părintele a
crezut că vreau să plec, fiindcă-mi pierdusem răbdarea. Eu, însă, voiam
să mă mut în partea cealaltă, în stânga, ca să ocup aceeaşi poziţie. Când a
văzut că n-am plecat, ci m-am forţat să mă ghemuiesc lângă el, din nou,
părintele s-a întors, brusc, m-a primit luându-mi capul în mâini şi mi l-a
strâns, puternic, într-o binecuvântare entuziastă. Sufletul mi-a fost
inundat de o bucurie nepământeană. Trecusem proba, avusesem răbdare,
suportasem ignorarea aparentă şi primisem plata cuvenită. Făcusem
gestul curajos şi contrar obiceiului ortodoxiei ruseşti de a-i veni aproape,
pentru binecuvântare, făcuse şi el gestul compensator de a mi-o acorda
altfel decât obişnuia. După ce mă lăsase, pedagogic, să aştept, să insist, so
doresc cu adevărat.
E uşor de spus cum ar fi cântărit curajul meu dacă finalul
întâmplării ar fi fost altul. Dacă, adică, părintele nu s-ar fi oprit din
rugăciune şi n-ar fi ieşit din pacea lăuntrică, pentru a mă binecuvânta. Nu
avea nicio obligaţie, nici măcar duhovnicească, mai ales că o cerusem
încălcând cele mai elementare reguli de comportament local. Ar fi trebuit
să mă ridic, într-un sfârşit, şi să plec de lângă el, ca un om care încercase
un asalt şi căruia încercarea nu-i reuşise. Curajul meu, atunci, ar fi rămas
o îndrăzneală blamabilă şi ar fi primit ceea ce merita: indiferenţa. N-a
fost, din fericire, aşa, astfel că pot spune „am avut curaj”. Am avut
curajul de bun-simţ al lui Don Quijote, gata să facă ceea ce nu fac
oamenii comuni, iar nu cuminţenia lui Sancho Panza, atât de
convenţională, de politicoasă. Dar asta numai fiindcă necunoscutul
schimonah ortodox ucrainian din lavra Poceaev a avut providenţiala
bunătate de a-şi pune mâinile peste mine.
Curajul e o virtute riscantă, poate cea mai instabilă dintre
virtuţi. Cei ce sunt curajoşi trebuie să fie gata de-a deveni, aproape
concomitent, ridicoli. Ca-n multe altele, finis coronat opus: apogeul
întâmplării decide. Şi oricum, de la bunul-simţ la simţul comun nu e
decât un pas.
78