revista CONT A nr. 9/2012 - Liviu Ioan Stoiciu

„La bătrâneţe, stătea pe scaunul de la poartă,
urmărind trecerea tăzlăuanilor. O piatră de pe
şuşă a ricoşat din roata unui camion, gonind
aiurea, şi s-a izbit de gard la un metru de el. Se
vede treaba că moartea îşi trimisese scrisorile de
acreditare, deoarece la câteva luni de la
catapultarea bolovanului, o bestie de cojan beat,
întorcându-se de la crâşmă, s-a legat tam-nisam
de bătrân şi l-a izbit de peretele casei....”
Bucovineanca
207
o proză de Constantin Ardeleanu
El, un bărbat la 30 de ani, în totă plinătatea cuvântului şi vârstei,
odată ce trecuse prin trei războaie (cele două balcanice plus primul
răzbel mondial). Scăpase de moarte, după ruleta întâmplării belice, deşi
crezuse că sfârşitul i se va trage de la tifosul de pe frontul bulgăresc.
Despre prăpădul de la Mărăşeşti, nimeni care nu a fost acolo nu-şi poate
imagina acel iad. Slavă Domnului, s-a întors acasă teafăr, s-a însurat şi,
iute, deşi nu prea avea ce să moştenească, i-a venit pe lume
un...moştenitor. Urmând o şcoală de jandarmi şi ajungând plutonier, a
fost trimis cu serviciul în satul Pojorâta, în nordul Moldovei(nici pe
atunci ordinul nu se discuta), lăsându-şi tânăra familie la Tazlău. Venea
rar pe-acasă şi avea promisiunea de la superiori că la prima ocazie va fi
mutat în plasa Neamţ. Nu datorită faptului că ochii care nu se văd se uită,
cât uitătura îndrăzneaţă, provocatoare, a unei frumuseţi din zonă, de
numai 15 ani, la hora satului, a tulburat mintea soţului pribeag prin natura
meseriei. Era chipeş, cu mustaţa severă tunsă scurt, păr deja bătând
înspre argintiu, dat peste cap, cu uniforma venindu-i ca turnată, sorbit din
ochi de femei. Juna bucovineancă juca hora de îi sfârâiau călcâile, lăutarii
vestiţi ai locului, Ilie Cazacu şi Isidor Andronicescu se arcuiau pe
instrumentele lor, fetele şi flăcăii bătătoreau podelele cu credinţa că „tot
pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc”. Sânii mărişori se modulau după
cardiograma jandarmului căzut, fără de voie, în mreje. O luă la o sârbă,
se zvârcolea şerpeşte în braţele lui, mai aruncându-i câte o ocheadă.
Deabia reuşiseră să schimbe câteva cuvinte, în iureşul şi vălmăşagul